Prizoniera a mintii mele

 Ai avut dreptate.

Mi-ai spus ca o sa te uit si te-am privit neincrezator, mirat, fiind sigur ca nu te voi lasa pe tine sau pe amintirile durerii cauzate de tine sa scape vreodata din mintea mea.

Insa tu nu mi-ai zis ca o sa te uit pe tine, ci ca o sa uit relatia noastra.

Dupa ce am terminat relatia nostra de tot mi-am jurat ca nu o sa mai trec vreodata prin asta. Asa ca am  transformat imaginea ta, insa nu toata, doar partile care mi-au cauzat durere, intr-o clona a ta, pe care am gravat toate amintirile durerii cauzate de tine. Pe aceasta clona am legat-o in lanturi si in mod repetat am gravat pe pielea ei toata durerea mea. Toate vorbele spuse de tine care au durut, toata nepasarea ta, toate tiparele personalitatii tale care in mod repetitiv mi-au facut sangele sa fiarba, toate imaginile cu tine din momentele urate, toate starile si sentimentele mele care apareau in mod spontan in existenta atunci cand vedeam primele semne ale unei certi.

Pe toate le-am gravat pe pielea ei si apoi, pe deasupra am legat strans alte lanturi pentru ca sa fiu sigur ca presiunea va adanci lipitura.

Si de fiecare data cand mintea imi zbura catre tine mergeam la ea, si cu bisturiul mintii mele o taiam in bucatile lasate libere intre lanturi si disecam adanc, analizand tot, incercand sa creez un model mintal,  o harta, un buchet de reguli, un pumn de semne pe care sa le evit in viitor. Si ea, o clona surdo-muta creata fara pleoape, prisoniera in mintea mea, sangera de fiecare data, si sangele ei imi amintea o parte din durere si apoi, ca raspuns, strangeam lanturile exterioare inca o data, si mai strans, folosind noul sange al ei, ca un lubrifiant ce facea ca lanturile sa se stranga mai adanc in santurile din pielea ei. 

Dar, recent, in una din resetarile mintii mele, intr-un exercitiu al mintii am explorat un concept nou, emaptia si compasiunea.

Si o amintire ratacita si foarte slaba mi-a venit in minte. O amintire in care stateam amandoi in pat si tu ma mangaiai. O amintire atat de vaga, atat de firava, atat de goala, o forma atat de fara fond incat nu pot sa zic cu adevarat ca era despre tine. Si m-am gandit...stai putin. Noi nu am avut doar amintiri rele. Si am facut un efort sa imi amintesc ceva placut. Si mi-am dat seama ca nu imi mai amintesc nimic. Tot ce imi amintesc este ce m-am fortat sa nu uit prin gravurile repetate aplicate clonei tale. Nu mai exista nimic altceva. Si desi nu imi amintesc, stiu sigur, simt sigur, ca a existat.

In incercarea mea de a crea un model mintal ca protectie, am sacrificat amintirile bune. Energia necesara gravurii a fost poate coroziva sau poate ca s-a hranit cu amintirile bune.

Tot ce mi-am lasat in minte este o deformare. Amintirile pe care le am nu sunt reale. De fiecare data cand iti amintesti ceva, nu iti amintesti continutul original ci iti amintesti o amintire a originalului, o copie care are parti schimbate de care constientul nu stie nici macar ca exista. Si constiinta ta este fortata sa retraiasca aceasta copie infidela, in care partile "noi" au fost schimbate si preschimbate de atatea ori incat nimic din original nu va mai exista la un moment dat. Aceste "parti noi" sunt "inspirate" de modelul nou al mintii tale, de fricile tale, de gaurile negre ale gandirii, de disonantele cognitive pe care nu le-ai explorat, etc. Asta m-a facut sa ma intreb, cat din ce imi amintesc, este cu adevarat real.

Dar...mai importat, cat din ce am gravat pe pielea ei, imi spune despre trecut, cu adevarat.

Am decis sa o eliberez. Atata timp i-am carat cadavrul viu dupa mine, fara sa imi dau seama ca imi fac singur rau. Am cautat sa ma eliberez ignorand lanturile pe care le car dupa mine.

Am decis sa cobor in locul adanc unde o tineam prizoniera.

Pasesc usor printre copaci si umiditatea apei devine din ce in mai puternica, in timp ce briza lacului ma inconjoara mai puternic cu fiecare pas ce ma aproprie de lac. Copacii devin din ce in ce mai umezi si micile trosnituri ale crengilor calcate radiaza sub picioarele mele in noapte insa abia le aud. Noaptea e atat de .....densa, intunericul e atat de ....plin, incat se simte ca si cum daca ma opresc din miscare, linistea ma v-a devora si voi inceta sa exist. Incep sa vad lumina lunii reflectata in undele lacului. In timp ce calc pe digul vechi, fiecare scandura de lemn scartaie usor si zgomotul este absorbit de lac. Cu cat avansez mai mult toate sunetele sunt absorbite si linistea devine apasatoare. Ceata este plimbata pe suprafata lacului de catre valurile adanci. Nu pot sa imi dau seama daca este frig sau cald, tot ce simt este umiditatea lacului si tot ce aud...este liniste. Ajung la sfarsitul digului si stand pe vine o privesc. Privesc aceasta deformitate creata de-a lungul anilor. O privesc cum ma priveste cu un ochi printre zale, asteptandu-si iar soarta cu care am fortat-o sa se obisnuiasca de-e lungul anilor. Ma gandesc cu groaza ca e posibil ca ce privesc sa fie o deformare totala a realitatii. O incurcatura de amintiri si sentimente, legate una de alta prin durere. Un amestec ireal. Am hranit-o fortat cu atata energie de-a lungul timpului si ne-am torturat pe amandoi. Am creat fara sa stiu, un egregore, a carui influenta mi-a influentat si inveninat in mod soptit toata existenta. Ma ridic si o imping cu totata forta spre bordura. Si desi pun toata forta, abia reusesc sa o misc. Energiile vechi tind sa aibe o..stagnare proprie si cu cat mai multa energie am investit in ele, cu atat mai greu este sa le mut din loc. In sfarsit este pe margine si cu ultima impingere se prabuseste in lac, zgomotul prabusirii este absorbit de apa uitarii atat de eficint incat daca nu as fi constient de alegerea asta, as fi uitat. Se scufunda usor. creand bolboci si apa in jurul ei se involbura cu fiecare parte a ei pe care o atinge. Incet, prea incet. Prea tarziu. Insa gata. In timp ce se scufunda in adancuri este timpul pentru ultimul pas. Iau pironul ruginit cu care am tintuit ultima zala a lantului de dig, il imping cu greu inspre directii diferite si, dupa ce a inceput sa fie mai usor de miscat, apuc capatul de lant si il smulg din dig. Ii dau drumul si ma uit cum e inghitit nehalit de apa. Ma uit la pironul ruginit din mana mea drepta, ii simt grosimea si imi dau seama ca lantul abia a lasat o urma in el. Il admir pentru cat de solid este si ma gandesc ca este mult prea puternic pentru a nu fi util. Apoi il arunc in apa. Nu vreau sa fac aceasi greseala. Nu a fost prima scufundare, si nu va fi ultima. Imediat cum pironul se scufunda si suprafata apei se reface, incepe ploaia. Si picaturile se inmultesc.

Ai avut dreptate.

Am uitat cum esti tu ca om. Cum esti, sau cum erai mai bine zis. Cu tot ce am ramas este o idee falsa, si deci, nu pot sa zic ca te mai cunosc deloc. Te-ai schimbat de atunci, sau sper ca te-ai schimbat. Imi dau seama ca daca te-as intalni acum, nu te-as mai cunoaste deloc. Partea noua a ta nu o cunosc iar partea veche s-a deteriorat probabil atat de mult de-a lungul anilor incat e probabil complet falsa.

Am tinut clona captiva ca o protectie pentru viitor. Ca o lectie de invatat, iar si iar. Sau, poate ca am tinut-o pentru a nu fi complet singur. Fara ea, sunt doar eu, si nimeni altcineva, nici macar o veche durere cu care sa ma ranesc intr-un mod melancolic, atunci cand o vizitez, fugind de singuratate. Insa, singuraratea e povara mea. Nu mai trebuie tu, sau vre-o reprezentare a ta, oricat de falsa ar fi ea, sa o poarte.

Nu imi pare rau ca am creat un model mintal al unei parti de-a ta. Imi pare rau ca l-am hranit cu cealalta parte a ta.

That old tree

    Tired, and on my bare chest I feel drops of sweat. In the whole empty field, it's just me and the tree, and for a second, breathing, I look at it. I admire it's girth and how normal it looks from the outside. But I waited much too long. I pick up my axe and I write the first sentence. And I see it stand in disbelief, mighty, imposing over me, not a single branch is moving and not a single leaf has fallen, even though, the winds of change are hissing by my ears. I almost give into feeling powerless. But this is not a time to stop. My heart births yet another idea and fingers grip tighter. I feel my blood starting to move and my veins gorging. And I write more. Small, rapid words and then long memories flow through the axe striking its shell. 

    Alas, my axe starts penetrating its superficial layer and starts carving through its now exposed thick and dry skin. I plunge my axe, and blood starts dripping from it. It drips at first, cautiously, slowly, and as I swing more it spurts out. Pushed from behind by years of tension, it looks as gallons of blood come rushing out, gargling as if boiling. As I continue to strike, it spits on me, like a disease, desperate to insert itself into a new host. But I keep my mouth closed, and no old blood shall infect me, no more. And my skin is closed and no new wounds shall be tainted by these, warm spurts, which drip away from my face and chest. As my words power my strikes, the movement of my axe becomes more natural, more precise until the last blow cracks the ribcage open. And the air, the gases, trapped inside for so long, escape, and from its bloated shell, a scream comes out. I cover my nose from its foul smell and I listen as the tension dissipates, turning the escaping scream into a whistle and then a sigh. 

    Finally, all I can hear again is the humming of the wind as it exposes the hollow centre which was trapped for much too long by that thick and dry carcass of a shell. I hear a crack and the whole tree bents and falls over, cracking under its own weight. Collapsing to the ground, its broken branches reveal the hollow and fragile structure.

    I look at it, collapsed on the empty field and feel....nothing.

    I turn around and slowly walk away.

    No more shall I tend to that old tree.

    No more. 

Camera Sufletului

Cu cuvintele scrise cu aceasta penita imbibata in soare tai prin straturile mintii. Cu fiecare linie ce se unduieste in cuvant pe foaie, penita, ca un scalpel, sfasie si taie direct spre inauntrul meu. Cuvant dupa cuvant, strat dupa strat, ochii tai ghideaza scalpelul. Mai intai tai usor foaia, apoi pielea, apoi, fara oprire sfasii prin carne si os, minte si intuneric pana cand, ai ajuns, in camera sufletului.

Liniste, si intuneric, insa cu ochii inchisi, penita imbibata in soare o vei purta ca un lampadar antic catre centrul meu. Cand vei vedea un  arbore imobil si ruginit emotional vei stii ca ai ajuns. Un arbore uscat, cu ramurile intinse in toate directiile ca niste maini intinse la cer, cerand cu disperare, in rugaciune, un  raspuns. Un arbore fara frunze, gri, a carui culoare s-a pierdut fara soare. Nu exista nici o adiere de vant, caci, la cat de uscat e, ramurile-I ruginite ar cadea ca niste vreascuri gata de foc. Tulpina ii este adanc inradacinata intr-un petic de pamant, si el, uscat. Acest rotund petic este inconjurat de mare, o mare adanca si grea. Rece, grea si fara de miscare. Acest petic de pamant, c ear trebui sa hraneasca arborele, acum are rolul unei fortarete ce il separa de apa, imbatranindul inainte de vreme. Totul este intr-o lipsa de miscare incat tu, care te uiti cu ajutorul unei licariri fade de soare, vezi totul ca pe o poza, ca si cum timpul sta in loc, si nimic nu murmura, nimic nu susura si totul este imobil.

Dar daca te-as vedea, linistea mea ar rezona cu linistea ta. Si ramurile mele ar penetra linistea, mi-ar crapa pieptul si mugurii rupandu-mi pielea s-ar intinde spre tine, si atingandu-ti ramurile ar fi scanteia care ar readuce totul la viata. Si as auzi iar pasarile si as putea sa respir. Si am sta imbratisati si muti si in tacerea noastra, arborele meu se va adapa din apa ta si toata apa mea va fi pentru tine. Si in ochii tai voi vedea propria mea inmugurire si in bratele mele te vei odihni, pana cand vei fi gata sa zbori. Si intr-o dimineata, dupa un drum in noapte, in masinuta noastra mica si ciudatica, voi deschide fermoarul cortului si voi simti, in sfarsit soarele. Voi avea ochii inchisi si voi simti cu toata-mi fiinta, caldura soarelui, pe fata mea. Pe ochii mei, pe obrajii mei, pe buzele mele, incalzindu-mi si corpul, si mintea si sufletul. Si imi rupe camasa si voi primi soarele in pieptul meu, in strafundul adancului, voi lasa lumina sa intre in colturile cele mai adanci si voi lasa totul sa se incalzeasca si sa topeasca oboseala, aseptarea, singuratatea, frigul si linistea.

Doamne, cat de dor mi-a fost de soare.

Si vom chichoti, vom rade, noi, doar noi, noi 2, ca doi pitici, nebuni, ce se ascund de lume, ce au descoperit ceea ce toti sunt prea orbi sa vada. Vom rade noi de retele sociale pline de oameni muti, de subiecte mici, de poze cu matze, de liste, de oameni minusculi, de amintiri, de greseli si de nimicurile ce impiedica  aceasta lume fortzand-o in loc. Vom rade de trecut, si nici prin gand nu ne va trece sa ne gandim la viitor. Si vom simti…iubire.

Si gandurile ce usuca, si noptile ce racesc focul sufletului si singuratatea ce forteaza nebunia vor fi doar o amintire, si ca toate amintirile, imbibat in present, le voi uita.

Ce este iubirea? Imi voi aduce aminte aceasta intrebare, printre picaturile calde ale ploii tale de saruturi.

“Ce este iubirea? Stii….obisnuiam sa ma intreb asta in noptile lungi in care foram si taiam in propria mea sanatate mintala pana cand ajungeam sa ma conving singur ca iubirea nu poate exista.”

Ce este iubirea? Voi rade si imi voi raspunde singur…..

“Iubirea este acel fenomen pe care nu il poti explica cand nu il simti. Iar atunci cand il simti….nici prin gand nu iti trece sa ii cauti o explicatie. O simti. Si gata.”

Ne vom reincarca bateriile si timpul va trece si noi vom intineri, vom inmuguri si nu imi va mai fi frica de noape. Nici nu ma voi mai intoarce la ea ca un sclav dependent de durere ce s-a obisnui sa iubeasca durerea pentru ca asta e tot ce simte. Insa noaptea va veni, si cand va veni, ne vom adanci in pasiune, voi sta in poala ta si voi vedea luna in ochii tai, te voi saruta si vom arde in focul pasiunii. Caci noaptea va capata cu totul un alt sens, va fi foc si pasiune. Si nu ne va mai fi frica de noapte, si o vom cauta, si o vom iubi, si ii vom stinge toata goliciunea in foc.

Ca doua baterii , ne vom infrupta unul din altul, ne vom reincarca  goliciunea si vom deveni iar inmuguritori si plini. Si in acel moment, in timpul fara de sfarsit al universului, pentru noi 2, doar pentru noi 2, timpul va sta pe loc. Ne vom fi cunoscut pentru ca totul sa se opreasca si totul sa renasca.

Si dupa ce ne-am intregit, ne vom privi in ochi si vom vedea ca suntem cu totul altfel. Ca suntem cu totul diferiti de acele personae care la un  moment dat, s-au privit pentru prima oara. Si vuietul viitorului ne va suna in urechi. Si planurile mult uitate ne vor face cu ochiul. Si viitorul meu ma va atrage inspre vest. Si viitorul tau te va atrage inspre est. Caci un moment in timp, cand totul sta pe loc, este doar un moment intr-un sir de amintiri. Si te voi privi in ochi, si iti voi simti setea de viitor. Si iti voi zambi, si in acel moment te voi privi cu ochi noi. Te voi privi pentru prima data pe tine, asa cum esti tu, acum. Voi simti in mana mea, mana femeii, tu, puternica, plina, fericita…..si ma voi simti cel mai norocos si recunoscator ca tu, pentru un moment, ai fost, a mea.

Si pregatindu-ma sa-ti las mana, pregatind sa simt cum prezentul devine trecut ma strafulgera un gand.

“Vrei sa-mi fi mireasa?”

Joc murdar si prostesc

Vad cu ochii mintii ce nu pot sa rostesc in cuvinte.

Dupa doi ani de singuratate crunta si dupa ce am stat in propria inchisoare, imbibat in cele mai adanci depresii pe care le-am putut indura si suporta, depresii la care la inceput m-as supus singur si apoi mi-am dat seama ca nu mai pot inchide poarta.

da, dupa 2 ani eram total insetat de iubire si afectiune, eram, sunt de fapt, cred insetat de "just a little of that human touch".

si am intalnit-o pe ea, la fel de sensibila, la fel de insetata, la fel de plina de durere, i-am simtit nevoia de a nu mai fi singura, rezonand cu nevoia mea.

am vorbit, si am simtit mai puternic decat mine ca tot ce vreau este sa fie fericita, sa o tin in brate si sa ii spun "va fi bine....eu inteleg", si asta e tot ce voiam la schimb. si era mult mai mult de atat. era exact ca mine, eram acelasi aluat.

si rezonam....mai mult decat cu oricine altcineva.

mi s-au udat buzele cu apa dupa ce am ratacit 2 ani in desert, doar ca sa mi se spuna de catre altcineva ca....nu o sa mearga.

pentru ca, nu este "in marele plan".

si am decis ca nu conteaza.

am decis ca ce este scris in marele plan, referitor la mine, va fi scris cu mana mea.

am intalnit-o si am fost cuprins de o forta a iubirii instant, mai puternica decat mine.

am intalnit-o si in decursul a catorva ore am simtit cum mintea si inima mea au fost deturnate cu forta de catre o putere mai mare decat mine. de catre iubirea suprema.

iubirea in care nu iti pasa cine e, iubirea in care nu te intereseaza trecutul persoanei, in care poti trece peste orice.

si am decis ca sa pastrez sentimentul asta si sa fac tot posibilul sa mentin relatia vie.

am decis ca nu voi lasa lucrurile sa se termine asa cum vrea "marele plan".

si.....vazand ca nu voi renunta de buna voie, ce mi-a fost dat, mi-a fost luat.

toate florile ce incepura sa creasca, au fost smulse din suflet cand, asa cum am fost invadat cu forta de iubire, inima mintea si sufletul mi-au fost deturnate iar si am simtit cum imi este stearsa iubirea, cu forta din minte si inima, fara ca eu sa opresc asta.

si mi-am dat seama, am simtit cum usor usor, tot ce mi-a fost dat, mi se ia.

si am inceput sa ma lupt cu mine, cu mintea mea si cu inima mea.

sa ma fortez sa simt in continuare.

insa apa cu care mi-au fost udate buzele in arsita cautarii, s-a transformat in otet.

in incercarea mea de a comunica cu ea, in incercarea mea de a lupta cu aceasta defrisare involuntara a sentimentelor, am incercat sa explic in cuvinte ce nu prea inteleg nici eu.

cum poti explica "simt ca imi este furata iubirea din suflet"?

si ea, nu m-a crezut si lasandu-se prada aberatiilor din mintea ei, a crezut ca strigatul meu de ajutor este o mare minciuna, sa acopere altceva. s-a simtit mintita, tradata....

si eu am inteles-o.

daca as fi fost in locul ei, as fi simtit si reactionat la fel, sau poate mai rau.

insa ea nu m-a inteles. insa, sunt mult prea obisnuit cu asta, si tot ce am simtit a fost cum vreau sa o iau in brate pentru suferinta ce va urma sa o simta.

stii, chiar aveam nevoie de asta.

si chiar am incercat.

m-am simtit ca un caine, in lesa.

un caine pe care il tii flamand si apoi ii arati mancarea lui preferata pe care a vrut-o toata viata lui.

stiind foarte bine ca el stie, uitandu-se la ea, ca isi da seama ca e prima data cand vede mancarea care este perfecta pentru el.

si ce faci?

il tii in lesa, si ii pui mancarea doar putin mai departe de cat de departe poate ajunge el.

si il vezi cum se pune in genunchi, incercand sa atinga de la distanta, desi si-a jurat ca nu va mai incerca sa atinga ceva ce stie ca e la distanta.

si il vezi, cum, stiind ca e genul de mancare pe care nu a incecat-o niciodata, alege sa creada ca nu ii pasa.

si il vezi, cum, te-a vazut ca ai scot mancarea din gunoi, nu ii pasa, va decide ca mancarea va fi sfanta pentru el, va fi doar a lui si o va trata ca pe o comoara.

si ii spui ca tot ce trebuie este sa astepte putin....putin mai mult decat stii ca este posibil.

si in timp ce asteapta, ii anulezi foamea.

si il vezi cum se uita la mancare, stiind ca o vrea, stiind ca rationalizeaza ca nu are nici un motiv sa nu o mai vrea, desi simte ca nu mai simte foamea.

si apoi...dupa ce stii ca nu o mai poate manca...ii spui "e ok, o poti avea acum".

e un joc murdar.

si prostesc.

presupun ca este o pedeapsa.

desigur, daca teoria mea, atunci aceste notiuni, aceste sentimente sunt total inutile in marele plan. caci, privind de sus, nu conteaza ce simt pionii cand faci o mutare.

pionii au vointa?

si daca da, te doare pe tine fix in pula.

mi se spune ca asa a trebuit sa fie....nu m-a ajuta asta.

totul in mine tipa pentru gasirea unui motiv.

da, poate ca privind de sus se vede clar....insa eu sunt aici jos.

gata.

am renuntat.

oricum asta e ce vroiai.

nu exista nimic mai dulce decat pervertirea inocentei si distrugerea sistematica a vointei de a lupta.

si acum le ai pe amandoua.

e un joc murdar.

ale carui reguli nu le inteleg. si asta stii foarte bine.

tocmai acum cand lucrurile, dupa 2 ani, incepeau in sfarsit sa mearga bine si vedeam lumina rasaritului dupa o noapte mult prea lunga si rece.

inchid ochii si vad ce nu pot vedea.

vad cum ingenunchez.

mai intai cu piciorul drept.

este ceata in jurul meu si fiecare miscare pe care o fac se aude in echou.

pun scutul din mana dreapta jos si il las sa isi ingroape greutatea metalica in nisip.

il vad cum straluceste in apa limpede de o palma.

si apoi imi deschid usor scutul pentru piept si umeri, sunt stranse atat de tare incat zvacnesc de pe corpul meu.

da, imi umflu pieptul cu aerul umed si ma intind pe spate in apa. este oarecum....linistitor. si ridic mana dreapta in care tin steguletul alb.

ce este important in viata asta pentru mine?

iubirea si cunoasterea.

banii nu mai conteaza de mult.

familia?

este frumos sa stiu ca sunt iubit de oameni care nu ma inteleg.

dar asta nu imi ajunge, pentru ca stii ca tot ce vreau este sa simt ca apartin in bratele cuiva si.....

da. ai castigat.

am renuntat.

"Left a clouded mind and a heavy heart"

Prins intre chemarea sufletului si dorintele trupului, am mers cu bocancii pe carari fine, spunand cu gura ce simeam cu inima. Sufletul imi spunea ca trebuie sa imi urmez calea, insa nu mi-am dat seama ca exista o mare diferenta intre dialogul inimii si cel al gurii.
Sufletul imi zicea trebuie sa plec, sa cresc, sa calatoresc, sa ma ratacesc.
Insa ti-am vorbit cu gura si ti-am zis ca vreau sa plec sa ma fut cu alte femei.
Stiu sigur ca dorinta adevarata era a sufletului, nu a gurii, caci imediat ce am plecat, mi-am dat seama ca imi urmez dorinta sufletului, nu a gurii. E ca si cum as avea 2 voci, si daca nu aleg sa vorbesc cu cea a intelepciunii sufletului, vorbesc cu imaturitatea corpului, cea din urma fiind cea predefinita.
Ti-am vorbit cu gura, si m-ai ascultat cu urechea.
Si au fost urmari, pentru amandoi. Consecinte de care am fugit cat am putut, peste mari si tari, dar imediat ce am ajuns intre 4 pereti, eu cu mine, imediat ce m-am oprit, m-au ajuns din urma si m-au pedepsit, mi-au aratat ca nu am unde sa fug, oricat as fugi, oriunde as fugi, trebuie la un moment dat, sa ma opresc, si in momentul ala, ele vor fi acolo, asteptand, pregatite de pedeapsa. Si m-am ascuns in ura, m-am luptat cu durerea, mi-am rupt bucati din mine si m-am mintit, orice ca sa nu privesc durerea adevarata in fata. Si ma durea si nu stiam de ce, eram ca un orb care invinuia orice si pe oricine in jur pentru durerea lui.
Dar adevarul este ca durerea adevarata, era responsabilitatea. Lipsa responsabilitatii mai exact. Am fugit de asumarea responsabilitatii si am ales sa cred ca acele consecinte ale tale care radiau durere in mine, care ma dureau pe tine, sunt de fapt, problema si vina ta. Tu ai ales sa faci ceva, si deci, e vina ta.
Insa mi-am dat seama ca nu alegerea ta ma doare, ci alegerea mea.
Ce vreau sa zic, e ca, nu poti sa invinuiesc pe cineva pentru felul cum reactionez eu la durerea provocata de el, pentru ca felul in care eu reactionez, si ma comport in durere, este responsabilitatea mea, mai mare decat a lui.
Insa el poarta vina durerii.
Iar eu am purtat vina durererii tale, si durerii mele.
Durerea ta probabil s-a terminat de mult, a mea....e inca vie. Poate pentru ca invat greu. Poate pentru ca e foarte greu pentru mie sa imi asum responsabilitatea, si aleg sa fug si sa cred ca consecintele nu sunt responsabilitatea mea, insa sunt. Si durerea si consecintele mele si ale tale sunt responsabilitatea mea pentru ca eu am cauzat durerea.
Stiu, am zis ca nasterea durerii este vina mea si responsabilitatea mea si ca felul cum procesezi durerea si consecintele sunt responsabilitatea ta. Apoi am zis ca aceste consecinte sunt responsabilitatea mea.
Nu stiu sa explic. Nu sunt bun la cuvinte.
Asta pentru ca incerc sa iti explic cu gura ce imi spune sufletul. Este imposibil pentru mie sa explic cu gura asta. Asculta-ma cu sufletul si vei intelege.
Sa zicem asa: durerea cauzata tie este vina si responsabilitatea mea.
Felul cum procesezi durerea si ce inveti din ea este responsabilitatea ta.
Consecintele durerii cauzate tie sunt responsabilitatea mea.
Eu, singur, nu inteleg ce am scris.
Dar mai bine nu pot scrie ce simt. Nu pot sa explic mai clar ce simt.
Asculta-ma cu sufletul, nu cu urechea si vei intelege.
Citeste asta cu sufletul, nu cu ochii si vei intelege.

Durerea corpului meu este ca tu te-ai dus si ti-ai tras-o cu altii si ai aruncat la gunoi imaginea pe care am incecat sa ti-o creez.
Durererea sufletului meu este ca eu te-am facut sa te simti ca un nimic si nu apoi am ales sa nu imi asum responsabilitatea pentru asta.
Un vis mi-a explicat diferenta dintre gura si suflet. Asa cum vad eu lucrurile, sunt 2 entitati diferite. Le voi chema, Jucatorul si Marioneta.
Jucatorul este sufletul (sau ceva mult mai mult), cel care sta si se joaca, controleaza marioneta pe tabla de joc, insa este impersonal, intangibil, distant, permanent.
Marioneta este corpul, simturile, trairile, durerea, fericirea, prezentul, efemer.
Tabla de joc este viata, viata pe care o traiesti acum.
Vei juca jocul de mai multe ori, poate....pana vei intelege de fapt care este scopul jocului.
Scopul jocului este trairea vietii, calatoria in sine, si trairea calatoriei in echilibru. Echilibrul dintre Jucator si Marioneta.
Cand se termina jocul, vei fi intrebat, cum ti s-a parut calatoria.
Poti sa traiesti jocul in 3 feluri.
Poti sa alegi sa traiesti jocul din pozitia marionetei, si atunci vei trai viata ca si cum nimic nu exista mai mult decat viata insasi, te vei pierde in durere, vei trai pentru placere si totul, cat de curand, orice ai face, va parea fara sens, fara rost, si vei simti golul crescand. Sau, totul se va termina inainte sa incepi sa simti golul.
Marioneta nu intelege cauza durerii, nu vede nimic in afara durerii, nu poate sa priveasca imaginea de ansamblu si tot ce poate sa faca este sa vorbeasca cu gura si sa auda cu urechea.
Cand jocul se va termina, vei fi intrebat cum a fost calatoria? Ce ai inteles din ea?
Si vei spune ca ai fost foarte bun la a trai printre oameni ai fost un maestru la a trai in prezent, si vei intelege atunci, ca ai inteles scopul Jocului, si ai trait viata, dar nu ai inteles Jocul in sine, caci ai trait viata fara sa intelegi ca exista mult mai mult decat viata.
Poti sa alegi sa traiesti jocul din pozitia Jucatorului.
Si atunci vei trai o viata distanta, plina de intelepciune, gandind tot timpul si traind doar pentru scopul intelegerea suprema a jocului. Vei trai jocul gandindu-te doar la scopul jocului si nu te vei implica foarte mult in joc. Temator, singuratic. Vei privi totul de la distanta si jocul vietii si traitul printre oameni ti se va parea atat de ciudat si de distant de tine.
Cand jocul se va termina, vei fi intrebat cum a fost calatoria? Ce ai inteles din ea?
Si vei spune ca in tot timpul jocului, ai asteptat finalul, si te-ai gandit la final, distantzandu-te de prezent in totalitate. Si vei intelege atunci, ca, ai inteles Jocul in perfectiune, insa nu ai inteles scopul Jocului, nu ai trait. Ai trecut prin viata intelegand toate etapele, dar neintelegand ca etapele au un rost. Si rostul pentru care exista etapele vietii, este ca tu sa treci prin ele. Ai inteles viata asa cum cineva intelege orice, privind de la distanta, si oricat de bine ai observa ceva, nu vei intelege niciodata tot.

Scopul Jocului este sa traiesti, sa simti, sa iubesti, sa simti durere insa nu sa te pierzi in durere, ci sa intelegi scopul durerii.
Pe scurt, sa traiesti intr-un punct de echilibru intre Marioneta si Jucator.
Si poate ca acel punct de echilibru intre Marioneta si Jucator este sa traiesti in prezent, fiind tot timpul constient ca exista ceva mai mult.
Traieste.
Deschide-ti inima catre iubire. Este una din Regulile Jocului.
Deschide-ti inima catre durere. Este una din Regulile Jocului.
Insa nu te pierde in nici una din ele. Este una din Regulile Jocului.
Nu te pierde in durere, ci intelege scopul si motivul ei.
Cel care se pierde in durere vede viata prin ochii marionetei taiand legatura cu intelepciunea Jucatorului, neintelegand de ce simte durerea.
Cel care proceseaza durerea in moduri in care doar o Marioneta ar intelege, se va arunca intr-un cerc nesfarsit, in care totul se repeta, totul are aceeasi finalitate, si se va simti blocat, si nu v-a intelege de ce.
Cel care primeste durerea dar nu o lasa in suflet, analizand-o la rece, prin prisma Jucatorui, nu o va lasa in suflet, nu o va trai, o va pastra in portofoliu, ca o poza ce va fi privita de la distanta.
Durerea si fericirea nu trebuiesc sa fie luate ca atare. Ele au inteles mult mai profund.
Vorbesc despre mine, firesc, iar eu, vorbind despre intelesurile intelepciunii, nu vreau sa te induc in eroare, facandu-te sa crezi ca eu de fapt inteleg ceva. Durerea mea este evitarea responsabilitatii.
Eu, nu inteleg nimic.
Caci eu, sunt Marioneta.
Insa daca vrei sa intelegi ceva, citeste cu sufletul.

Descult prin ploaie

Cand te gandesti ca viata e nedreapta, copile, aminteste-ti ca viata nu ti-a facut niciodata tie o promisiune ca va fi corecta cu tine.
Cand incerci sa scapi de gustul amar al ironiei vietii, atunci e momentul in care iti dai seama ca universul are cu adevarat simtul umorului, insa universul nu ti-a promis tie niciodata ca umorul lui va fi amuzant pentru tine.
Tine minte fiule ca Dumnezeu te iubeste, universul e plin de iubire, insa e foarte important sa iti dai seama ca modul de exprimare al iubirii e durerea.
Doar pentru ca vrei si esti construit pentru un lucru, nu inseamna ca il vei avea, caci viata e o lectie, si cateodata lectia e cum sa te adaptezi.
Se spune ca in viata toti suferim la fel de mult, insa unii nu o arata. Eu, personal, nu cred. Eu cred cu tarie ca unii oameni au parte de mai multa, insemnand ca unii sunt capabili de mai mare toleranta. Insa stiu cu siguranta ca celor care risca, sau nu le pasa, li se ofera ajutor.
Si atunci stau si ma intreb ce rost are sa am grija sa nu gresesc, cand altii gresesc cu atata usurinta si cu cat gresesc mai mult cu atat li se iarta mai mult?
Ei vezi, aici sunt cele 2 categorii. Cei care au grija si responsabilitate si cei care nu.
Daca esti din prima categorie, poti avea cata grija vrei tu de mult, insotita de paranoia si toate cele care vin alaturi de responsabilitatea exacerbata.
Daca esti din a 2-a, poti sa nu faci nimic, caci iti va cadea sigur ceva ajutor din cer.
Singurul lucru care iti este interzis este sa schimbi categoriile.
Vorbesc desigur de a trece din prima in a doua. Caci invers......Cine e fraier?
Deci, Dumnezeu inseamna ca iubeste nespus pe cei slabi si nepasatori de ii ajuta atat de mult.
Dar, stai, ca iubirea e durere, si deci de fapt ii iubeste pe cei carora le da durere, celor puternici.
Nu?
Sunt confuz. Care e iubirea? Ajutorul care te mentine slab? Sau durerea care te forteaza sa te dezvolti?

Walking on the shores of San Junipero

Looking back, I realize that most of my happiest memories, that remained glued to my soul, are on the shore, being gently caressed by the waves.
So, now, that I miss you, and need you, I am never sure if it is you that I miss and need, is it just melancholy, is it the illusion of mind or is it reality?
Erasing your face, I am bound to the memory of you, but it feels as though you only played a role in defining her.
So, in the infinite search of you, I shall close my eyes, and let my aching heart fly, like a feather in the wind, let my wandering soul float through the nothingness of darkness, until i can hear the waves again.
I miss the sea.
I miss the waves, the sound of solace, caressing the silence, aiding my mind, holding me like an unseen lover.
I miss you. Or I miss the sea.
I, I don t know, it's just the eternal search that howls inside of me, that s why I guess I miss the sea. I need its tranquility to embrace me.
I need its steadiness to calm my nervous mind.
I miss the sea, I need the sea, there is where I found you, and I feel as though at sea is where I am bound to find myself.
But I am away from my lover, the sea. Or is it you?
I close my eyes, and I begin to walk on the shores of my imagination, looking into the sea of darkness that represents my past.
In my mind, the sea, its darkness represents my past.
I feel the coarse of the sand, and I perceive it like a humming, a quiet steady mutter representing my over-analyzing mind.
The sea is dark, for it is composed of all my past, all my overwhelming sea of thoughts that run deep in my psyche.
With each step, I try, and try to understand myself, try to swim naked of prejudice in the sea of past, I try to be able to close the eyes of judgement and float through my past in peacefully quiet solace.
But there is a storm, there is always a constant violent lightning storm, in the distance.
It s drawing me in, I can't yet understand what it is.
But I always feel a wind, a warm, summer breeze dust of wind.
And as it flows through my hair, as it whispers in my ears, as it calms me, it also agitates my mind, but in a good way.
It fuels my will.
The wind is hope.
And it never comes from the sea, it comes from the sand, which I believe it comes from the future to sooth out the past.
It is hard to understand myself.
Getting out of my head, I see a poor lonely boy, trying to figure out what he wants to do in his life, feeling, and being convinced that there is a path drawn for him, while there is none,
Not being able to decide and commit to a path because the fear of choosing the wrong path paralyses him.
However, the paradox is...there is no right path, only the path, the journey.
I try to tell him, that whatever he chooses to do, he will be very good at, whatever path he chooses, will be a strong path, for I know he will pave it with his heart, with his emotions, his mind and lace it with his dreams.
And he has a big heart.
But such a fragile one.
And a sharp mind, but such a wandering, withering one.
I tried to understand what his biggest fears are, and he was unable to answer, he kept saying the fear of humiliation, but how could you be afraid of something that you grew up in?
So I asked him what does he want the most in life.
And his eyes lit up and said: Knowledge
but knowledge is power.
and power is wanted by the powerless, by the fearful.
and so I understand that his biggest fear is lack of control.
So I understood the desperate grasp of control with which he leads his life, the constant anxieties caused by the lack of control that he has concerning his life path.
The discrepancy from what he perceives as reality and the illusion of his mind regarding how his life should be.
I understood that his biggest fear comes from feeling powerless, thus his biggest desire, to feel powerful, manifested in all aspects of his life:
- intellectually, through his quest for knowledge, power, wishing to become a scientist, a researcher, seeking to quench his thirst for knowledge.
- mentally, choosing solitude, believing that the strengthening of the mind consists of dealing with the issues alone, without the help of friends or family. He believes that true power of the mind comes from deep probing his mind in the quest of finding hidden answers to his problems. He believes only he can solve his issues, and only he should, for that is power. But is that not frailty?
That comes from fear.
It is a fear of openness.
He was never allowed to speak up his mind, never allowed to manifest his individuality and creativity, always was contained by the walls of control, so he had to fight for every piece of freedom he could grasp.
And because of that fear of openness, he grew up fearful, unable to take risks, fearful of judgement, which in time involved him beginning to be judgmental,
I believe that comes from his upbringing, from his childhood, having an absent father, created certain difficulties in his development as an adult.
It is one of my new discoveries that the child grew up with an absent father.
It was a difficult discovery to make, because, his father was not absent.
However, I asked the boy for good memories of his father, and he replied with just one, just one in his entire childhood, which made me realize that his father was most of the time, away, absent from his education. His father, even though he was living in the same house, he was emotionally absent, giving the boy less love and affection than his emotional son needed.
This, in time, created a far more bigger consequence for him. Growing up without a strong male model, he found it difficult to stand up for himself, found it difficult to feel powerful, or manly.
But why was his father emotionally absent?
That, I do not know, its a journey I did not read yet.
However, what I know is that his mother noticed the absence of the father, and had to play a double part in the life of her children. She had to be mother and father. And, I believe she was not ready for that, having suffered a great deal in her life, she became fearful.
In the face of her children development, she was afraid that she would lose their love, she would lose control over them, and she became dominate them, she become controlling, chugging all her anger and frustration on her children, becoming obsessed with cleaning (control over personal environment). At work, she was a quiet and shy woman, absorbing all her frustrations inside, not communicating to anyone, having an estranged family. However, in her personal time, all that fear, anger and frustration of hers, had to resurface somehow, and she threw herself in religion, trying to cope with a distant husband, she threw herself in obsessive cleaning, trying to gain some measure of control. She saw that her children began to resent her for dominating them and from exerting excessive control over them, which made her even more frustrated. A vicious circle.
Trans-generational traumas have been passed over to the children, and so, throughout his life, the boy felt fearful, powerless, emasculated, feeling in lack of control, also becoming obsessive.
Showing sings of obsessive cleaning in his relations with other women when he felt he lost the grip over the relationship.
Showing signs of lack of male model, by having difficulties to stand up for himself, always keeping a low tone, always keeping everything for himself (building up frustration, this also came from the fear of speaking out).
He has a whole side of personality that is introverted, that being a concrete consequence of fear. This part, goes hand ind hand with the insightful part.
I believe this whole side of his, is built up from fear. Fear of letting himself being discovered, for fear of judgement. Judgement that he received from his parents, that were also judged in their life, and they passed out this trait to their child.
This would explain the quiet, masochistic, frustrated part of his personality.
The part where he is a rebel, I believe comes from the part of his individual personality that I like to call the Flowering adolescence.
This Flowering adolescence has nothing to do with the actual adolescence, it actually refers to the beginning of maturity, where the boy decides to rebel against the control exercised by his parents, and took control and responsibility over his own life. This came rather late in his life, because the time where he actually felt prepared to gain control came late. But I lie. He did not decide to take control, he just had enough of suffering. There is a saying that I believe in ''A human must suffer very much before deciding to follow his dreams''. Taking control, he plunges himself into a new situation, to gain strength and maturity but instead of feeling powerful and proud, he feels lost and alone. He feels lost, because for the first time in his life, he is not told by anyone else what to do. And he feel alone, cos he chose that. He chooses to be alone cos he believes it strengthens the bond between his conscious mind and his subconscious. He is not sure if this is really the way to do it, or if this is a consequence of the fact that he is afraid to open up, feeling vulnerable, weak, defenseless, at the mercy of others (his biggest fear).
But where does this part of his personality come from? The emotional part. I believe this deep, emotional part, comes from the fact that the main role model in his life was his sister, and that deepens the emotional side in childhood for young men. Did he not have this part of his own? was it created by his interaction with his sister? I believe that he did have it, but it was enhanced by his interaction with his sister, who was very emotional herself, having a deep sea of unexplored emotions herself ,the both connected. His true role model in his childhood was his sister.
This deep emotional part of the child came from emotional frailty, and had a very large need for affection and emotional bonding, which was not received from an emotional absent father, nor by an emotional frail mother who was unable to express love and affection, due to her frustrations from her life. And instead of receiving affection and emotional bonding, the child, through the process of trans-generational trauma, the child received the character traits of fear and disbelief in his own powers which throughout his life will lead to him having difficulties in forgiving.
Forgiving becomes extremely difficult, because he must first forgive his parents who he perceives as oppressors and also himself for agreeing to the oppression for so long, creating a a huge conflict with himself, distancing himself from his parents.
By not feeling understood and emotionally loved by his parents,he begins to seek emotional comfort and love in his relationships, which he cripples through his black hole hunger for affection. He is unable to see that affection must come first from himself towards him.
 And he seeks affection and approval from everyone, and by not getting it, he deepens the trauma of not being wanted.
The paradox for me is that because he needs so much affection he actually gives a lot of affection, finding himself emotionally drained and used after each relationship in which he invests.
I like to explain that as a conversation on a broken phone. The person you are talking to, can hear you, but you can t hear them, so you start yelling, thinking that if you don t hear them, they can t hear you. So the child gives a lot of affection, thinking that if he needs it in that way, the other needs it too.
Not receiving it back the way he needs it, deepens the trauma of not being wanted.
His mother was very protective and controlling, and so the child never really understood how it feels to stand on his own feet, always had to take approval and so the child will always search the approval of others, and when it comes to major decisions in life, the child will face confusion, searching desperately for guidance from external source, manifesting his disbelief in his own powers (consequence of his parents education in his household and also transgenerational trauma passed on to him by his mother).
Fear that he will not succeed in following his dreams, fear that he is too small to make a difference, feeling powerless, being part of the consequence.
It is quite an interesting paradox for me that the mother loved deeply the child, but being unable to express this love (due to her traumas in her upbringing maybe or maybe inability to communicate from fear of judgement), she became over protective and controlling, seeding fear, creating resentment in her child, and also passing the fear onto her child (the child borrowing the psychological patterns seen in his tutors).
I was talking about how his biggest fear manifests itself, mentally and intellectually, however, there are other parts:
- physically. It is unknown at this point if the fact that the child felt emasculated created a physical barrier in his body that made his testosterone receptors not being able to create a healthy network in his body, however, through the theory of mind influencing body, it is possible. Reality is that testosterone is existent in the body at normal levels, however, the receptors do not exist or they do not function properly, creating soft skin, blonde hair, low pilosity, body of short statue,
- sexually. In his sexual activity he shows a need for control, and violence, which I believe are ways of his subconscious mind to free itself of the traumas by inflicting it on others. The subconscious mind shall inflict the same aggression it was subjected to, in a process of punishing its initial aggressors.
He tries to fill out the holes in his development with external approval, sexual gratification and short term dopamine-producing activities, his mind constantly trying to resolve the inner conflicts, while he faces walls of obstacles from his upbringing.

There are so many things that I yet do not understand about this child, but walking on the shores of my imagination with him,I slowly gain his confidence.

I asked him, why does he feel the need to feed himself with innocence from others, while viewing himself as an old man.
I believe it stand from two traumas.
The way he perceives himself as an old man is reflecting the fact that he feels he wasted his youth in an submissive way, by not being able to be assertive and express his individuality, his will, fulfilling his youthful desires. This, paradoxically created an early maturity which he perceives it as reflecting on him as being an old bitter young man.
The need to connect in an insightful deep and meaningful way is a direct consequence of his early maturity, because of which he feels out of place with the people of his generation, seeking older friends for guidance. This is what he seeks in an emotional relationship, developing a deep level of emotional bonding with the partner.
The need to feed and absorb innocence is, I believe, because of the frustration of lost youth, in a way he tries to regain the lost youth by absorbing it from others. The need to devour youth and beauty comes, I think from the fact the the subconscious mind inflicts its trauma on others because it perceives them as the ones who hurt it. Much like the serial killers kill a certain pattern of people, because in their mind, they return the punishment for the ones that hurt them.
In his relationships with his partners he often assumes the role of the tutor, offering guidance, on the same pattern as he offers affection, having experienced a lack of guidance in life from his parents.

Understanding the cause of pain, and naming it, causes, theoretically, healing.

An open book, must be re-written for it to have a different ending.

Takrim lil 7ilm (Hommage à un rêve)

In the middle of the clear night, I could only hear the sound of the sea.
Opening my eyes I could see black nothingness that I invited so courteously inside, celebrating the new found peace.
I came on the beach that night to clear my head, to find solace and to talk to the silence, but I found you.
You, my dream, my answer.
I held you in my arms and I felt all the pain that you held inside, chained to your soul, your pain embracing and recognizing my pain. And I felt as I found again a long lost wandering part of my soul.
After walking alone so many roads, after living so many lives, after all the pain, I held you in my arms and I knew right then and there that we met again.
Lone traveler.
Lost seeker.
In our embrace we stopped time.
In your embrace, the night, the sea, the sand and the whispering wind was eternal.
I felt that I finally reached the end of my journey, I felt like I was seeking without knowing what, but the search was finally over when I found you.
Tired of all the lives I have spent searching, I sat down on your legs, on the sand, and while you gently caressed my head, I watched the moon, while listening to the sea that left thousands of furrows in the night,
My tired endless soul recognized the fellow seeker in you, felt the familiarity in your endless soul, and my human heart turned it into love.
I did not know why I met you again, my fellow seeker, my teacher, after all these years, and my heart deceived me into thinking that it is the end of the road, into believing that you are my last lesson, my last answer searched by my wary soul.

The heart is deceitful above all things.

I saw that you were, as me, far from the end of the road, but I closed my eyes and chose you as my path, and as the end of my search.
I chose you, I built up a throne for you, I gave you my power, my wisdom, my knowledge, and tried my best to make you whole.
My Queen...
I saw your limits yet I walked over them blindly.
And you saw my hurt...
And you caressing my pain was all I needed to deceive both of us..

And the river of time passed around us, as we embraced, in this pause from our eternal search.
All you had to do is fight.
Care.
Really try.
But you got caught up in your web of limits and chose to drift away into passivity.
You chose not to believe in yourself, while I believed in you more than yourself.
You made me feel like I was not worth fighting for when I gave you all of my weapons and you just focused on your limits,
I looked in your eyes, hurt, and i asked you WHY?

And you looked in my eyes, and smiled, kept the silence and continued to caress my head....
Because you knew,,,
You knew that this was my lesson, this was a lesson that I had to learn.
And in your arms I finally understood.
I felt worthless, but it was not about me.
It was never about me, it was about you.
About you choosing not to fight.
About your weakness.
It s about me, wasting my power, trying to lift weakness, building up thrones.
Instead of sitting on my throne.
It s about my foolishness when I feel like I am not worth it.
Weakness falls when it is offered a place along side power.
Weakness falls cos it is weak, not cos power is not worth standing along for.
But my power is foolish, It does not understand that yet.
And feels miserable when fragile castles fall.

Hurt and tired, I asked you WHY again...
Why people cause pain and then just leave, leaving me to carry it?
I looked to the sky
People are weak
People don t care
People are afraid
But I am not, so why do I have to pay the price of carrying the pain caused by those who left me behind?
And I understood another lesson....
Strength has a horrible price.
The price of power must be paid with pain and humility, by dealing with the karma of the lesser.
And I finally understood.
How other treat me is their karma,
And how I react, is mine.

I looked at you...
I held you in my arms and you felt all my hurt, all my pain...
And you tried to soothe the pain.
And I felt for the first time in my life, someone trying to dissolve the immensity of pain inside me.
But it was too much, I have walked too many paths of pain in front of you.
You got lost....
You tried....
And now it was my turn to embrace you with silence...

And I understood why I have met you again...
Fellow seeker...
Unconditional Teacher..

To teach me the most valuable lessons of this cycle
And through the whirlwind of nothingness, I found you, and I thought it was a pause from learning, but In your arms you thought me the most valued of my lessons, through love, and caring.
And for the first time in life someone showed me that lessons can be thought not only through pain, but also embraced in loving arms.

You fear that you are useless, but you don t understand the immensity and importance of the meeting of you.
Meeting you, which felt like a pause, a stoppage in my road of pain, was what I needed to rest my old soul, so that I can find the courage to carry on with my road.

I am forever in gratitude towards you.
Thank you for your lessons, for your everything.

You re a dream, my queen, and I shall hold you in my mind and heart as the sweetest of my dreams.
You will never understand how useful you were to my existence in this life.

To my fellow seeker,
To my pause from pain,
To my dream...

Until we meet again, remember
There are no limits
Only the choice to act like limits exist

To Balsem

Inca

Ce invatator fanastic sunt, muncesc ca un sclav, imi simt corpul cum devine subred sub presiunea pe care o exercit singur asupra mea, uit de familie, de prieteni, uit de mine, uit de tot, fac tot posibilul sa nu mai existe nimic in afara de munca ca apoi cand imi dau liber, sa ma simt pierdut, sa simt ca ceva lipseste. acum imi dau seama ca fug de mine ,de problemele mele, ma afund in munca si incerc sa ma ingrop in ea, adanc, destul de adanc cat sa nu ma ajunga frica, si cand in sfarsit ma prinde, ma prabusesc asupra greutatii ei, si corpul se prabuseste treptat in ritm cu ea si simt cum nimicul ma cuprinde.
simt cum urlu in mine si nimeni nu ma poate ajuta, pentru ca am renuntat la familie si la prieteni si tot ce am sunt cei patru pereti.
Am muncit ca o fiara si am inghitit atata, ca sa vad cum in 2 zile totul se prabuseste in fata mea.
Si raman sa ma intreb, intrebarea eterna: care este invatatura?
o simt constant dandu mi tarcoale, o aud in fiecare picatura de aer liber.
Care este invatatura?
care este lectia?
stiu sigur ca trebuie sa o invat dar nu stiu care este.
il urasc pentru ca vrea ce vreau si eu, insa el are.
si incep sa ma intreb daca ma lupt cu el pentru a distruge nedreptatea sau doar pentru ca vreau sa ii iau eu locul.
Incep usor usor sa cred ca problema nu este el, ci faptul ca nu sunt destul de puternic sa trec peste, sa ma detasez, sa imi inchid cercul mintii.
oare ar fi mai bine cu adevarat cu un alt invatator?
sau ii voi sapa groapa doar pentru ca este in fata mea?
Simt cum firea mi se schimba si perverteste, cum adopt netrebnicii in personalitate incercand sa ma adaptez, si se pare ca fara sa vreau ma adaptez noroiului devenind noroi.
tu nu ma ajuti deloc, draga mea, sa iti dea Dumnezeu sanatate ca vrei, dar nu ma salvezi, si pentru a nu iti distruge tie mintea ard in mine energia putin ramasa.
si nu mai merita.....de prea mult timp.

Care este lectia?
caci incep sa cred ca nu e sa ma adaptez, ci sa ma pastrez,
dar daca ma pastrez, duc un razboi nesfarsit.

sunt singur
sunt SINGUR
SUNT SINGUR!!!
o tzip mie si tremur, o tip mie si imi raspund singur intr-un cerc al fricii.
dar care e lectia?

Lectia e ca nu sunt singur.
Lectia este ca a fi singur nu este o slabiciune, este o putere.
Lectia este a imi dea seama cand sa zic nu
Lectia este sa imi dau seama cand sa trec mai departe
Lectia este ca sunt singur si asta imi este puterea, nu slabiciunea.

Nu vreau sa ma pierd, imi e frica, dar lectia este sa invat sa traiesc cu frica.
Inca cred ca puterea imi sta in singuratate.

Primavara sufletului

E vara afara insa imi simt primavara in suflet, simt cum tot universul inmugureste prin venele mele si devin tot un arbore de speranta. Simt cum adie vantul printre gandurile mele, printre sperantele mele ce se unduie lin pe ritmul noilor idei.
Este timpul sa iti zambesc.
Este timpul sa iti vorbesc, sa iti spun ca te iert, sa te iau in brate si sa simt cum te pierzi in caldura sufletului meu.
Si stiu ca ma auzi fara sa scot nici un sunet, imi auzi fiecare particica de suspin inainte chiar ca gandul sa se infiripe in mine insa trebuie sa iti vorbesc, sa iti scriu, caci doar asa pot sa ma aud pe mine vorbindu-ti.
Te aud cum razi cand ceilalti vorbesc atat de stresat despre importanta pe care ei cred ca o are viata, te vad cum dansezi in jurul meu incercand sa imi distragi atentia cand ma vezi ca ma inec in nori.
Modul in care vad ei lumea nu e si modul tau, si te iubesc pentru asta, te ador pentru acea sinceritate usturatoare si sfasietoare pe care o ai cand ma privesti in ochi si imi spui ca va fi bine.
Desigur ca am fugit de tine!
Tu esti nebunul frumos care ma ia de mana si imi spune sa inchid ochii, sa am incredere in el si pur si simplu sa alerg, pentru ca oricum ar fi, voi ajunge acolo. Tu esti nebunul care imi spune ca totul este posibil, in orice moment, si, uitandu-te cu ochi mari la mine imi repeti sperios ca daca nu imi place ceva, scopul pentru care sunt in viata este ca pot sa schimb orice nu imi place.
Dar e primavara iar, si imi voi lua zborul cu aripile ale caror schelet sunt crengile osificate ale sperantei. Speranta ca voi fi destul de puternic sa te ascult. Speranta ca voi fi destul de nebun cat sa te cred. Speranta ca tu, mai mult ca oricine, ai destul de multa intelepciune cat sa imi ghidezi pasii catre drumul pe care amandoi il simtim.
Simt cum totul este un etern inceput, si parca nu mai simt nevoia sa ma ma grabesc, poate ca incep sa cred ca inceputul este binecuvantarea revarsata ca alinare peste regretele trecutului, parca exista doar inceputul iar inceputul este cantecul de leagan ce adoarme pe nesimtite dihaniile urlatoare ale trecutului.

Jurnalul Fricii, pt 2

Da, mi-am inceput viata sexuala tarziu, sau as putea sa zic foarte tarziu, si imi e frica de faptul ca uneori ma cred cand imi spun singur ca am pierdut timpul. Si acum, ca rezultat, o parte din mine tipa la mine sa recuperez.
Da, in loc sa ma fut cu prima ocazie si sa ma arunc, am asteptat pe cineva care sa conteze destul de mult pentru mine incat sa fiu eu ok cu asta. Si imi e frica ca nu ma iubesc destul de mult incat sa imi respect decizia. Si imi e frica ca voi pierde lupta si voi considera decizia ca o slabiciune, exact invers de ceea ce e de fapt.
Da, nu am avut mult timp puterea sa lovesc cu pumnul in masa si sa imi iau viata in maini, si imi e frica ca mi-am irosit viata din cauza asta. Iar o parte din mintea mea tipa constant la mine, in disperare ca fiecare secunda in care nu fac nimic, e o secunda irosita. iar asta degenereaza in anxietate si nervozitate si depresie.
Da, nu am avut puterea, sau poate nu m-am iubit destul de mult incat sa ma ascult cu ce vreau sa fac in viata mea, incat ajunsesem la un moment sa ma cred si sa cred ca parintii mei ma cred un ratat. Si imi era atat de frica sa fiu ok cu mine si sa imi deschid inima in fata propriei mele familii, incat am preferat sa cred asta, nefondat, decat sa imi infrunt frica.
Da, am 29 de ani si imi e frica de faptul ca sunt momente cand incep sa imi cred vocea in capul meu care imi spune ca sunt un ratat, ca nu am facut nimic cu viata mea.
Da, imi e frica, sunt ingrozit de faptul ca nu voi reusi sa devin acea versiune care pot sa fiu.
Da, imi e frica sa fiu descoperit, sa fiu citit, de fapt, sunt ingrozit de a fi observat, citit si descoperit, pentru ca imi e frica sa am sensibilitatea in vazul lumii, libera, cu posibilitatea de a fi ranit. Si, pentru a ma apara, citesc, descopar si intru fortat in mintea oamenilor gandindu-ma ca cea mai buna defensiva e ofensiva.
Da, imi e frica sa intru in vorba cu anumite femei, pentru ca imi vine in cap gandul ca nu as putea fi placut sau ca nu as avea nimic interesant de zis. Si imi e frica de faptul ca s-ar putea sa mai dureze mult pana cand imi dau seama ca asta e o chestie reflectata de mintea mea asupra mea, si nu e adevarul.
Se pare ca imi e frica sa ma gandesc ca as putea sa traiesc fara o plasa de siguranta pentru ca imi e frica sa constientizez ca sunt capabil sa fiu propria mea plasa. Sunt ingrozit de a imi demonstra ca eu sunt resursa mea.
Imi e frica sa imi ating potentialul maxim si asa ca ma limitez cu diferite frici, cu diferite moduri de autosantajare, cu diferite moduri de destabilizare psihica si peste toate planeaza frica incredibila ca toate astea m-au nascut pe mine si nu invers.
Imi e frica de experiente noi, imi e frica de ESEC in calatoria mea. dar nu pot sa scap de frica asta, daca nu plec.
Imi e frica de oameni noi, pentru ca ma consider neinteresant, si imi e frica ca nu pot sa scap de frica asta.
Cel mai mult, imi e frica sa ies din zona mea de confort pentru ca imi e frica de esec si de reactia la esec a celor ce imi sunt dragi.
Si din cauza tuturor acestor frici, uit sa imi traiesc viata.
Da, imi e frica ca TU, oricine altcineva decat EU, vei citi cuvintele astea si vei merge pe sufletul meu dezgolit, si voi fi descoperit in fata ta si voi si slab, si gol si atat de usor de ranit.

Dar...stai.
Asta e si motivul pentru care scriu asta.
Te INVIT sa ma citesti si sa calci pe sufletul meu deschis.
Te invit pentru ca vreau sa STRIVESC frica asta de a fi vulnerabil.

Am crezut c-am auzit iar marea

Am crezut c-aud chiar marea
Din stelele argintii
Din luna ce-mi surade
Prin norii fumurii

Crezui c-aud iar marea
Si vocea ta cea lina,
Deschisei iara geamul
Caci dorul imi suspina

Crezui c-aud iar marea
Si fata ta senina
Cu miile de zambete
In minte-mi revenira

Crezui c-aud iar marea
Dar vantul era poate
Venind grabit s-aduca
Un vuiet lung de moarte

Si tu si marea, draga,
Un gand mi-ati mai ramas
Si bantui asta lume
Pentru un bun ramas

Caci tu esti vie,
Iar eu sunt rece
Si oasele ma dor
Sub greutatea
Blestemei Popilor

Care e rostul?

Care e rostul să te fac să mă placi,
dacă la sfârșit.
când în sfârșit mă placi,
eu nu mă mai plac pe mine?

Și care e rostul să te ascult,
dacă ascultându-te
eu nu m-ascult pe mine?

De ce să plec urechea la vorbele străine
ce-mi sunt prea reci, când prea puțin
vor mai conta, când voi uita de tine?

De ce să caut, și să sper ca lângă tine
îmi voi gasi pacea ce nu știu a o căuta în mine?
De ce naiv renunț la mine
Spre a mă ofili orbește-n tine?

O minte, și o viața am
și sângele ce-mi curge-n vene
nu îl voi scurge pe altarul tău,
nu îl voi mânji cu anateme

Nu imi voi îngropa cadavrul
în normalitatea ta
nu-mi voi sădi răsadul
în mintea altcuiva

Nu te urăsc, nu îmi mai pasă
Nu vreau să te mai cred Aleasă
Nu vreau sa fiu altarul tau
Nici jertfă nici călău

Nebunul am fost eu
când am gândit ca poate
voi fi iubit pentru ce-s eu
Întreg, nu în bucate

Și prost am fost, și prea credul
De am crezut ideea
Că pot fi inteles complet
De ce-a născut Femeia.

Iubirea de sine

Domnisoara Carmen mi-a sugerat sa imi iau o oglinda si sa incep sa ma iubesc.
Si deja m-am gandit la solutii!
Deja mi-am imaginat cum o sa stau in fata oglinzii la o sesiune strasnica de iubire cu mana si fix cand imi dau drumu, sa ma uit fix, adanc in ochii mei si sa imi fac cu ochiul, trag un zambet si imi spun "Asta-i pentru tine!"
Sau, sa ma uit in proces, si cu limba in coltul gurii sa imi soptesc senzual "Iti place...iti plaaaaaaaace nebun mic ce esti"
Ma gandesc totusi ca acum ca m-am tuns si nu mai am parul lung, iubirea de sine nu mai e atat de eficienta, inainte as fi putut in timp ce ma iubeam, sa ma trag de singur de par alternat cu palme peste fund!
Oricum, cu par lung sau nu, ma gandesc ca pot cu siguranta sa imi fac declaratii de iubire oricand in oglinda, atata timp cat sunt sincer cu mine si imi transmit mesaje clare si la obiect, de exemplu "Ce bine ti-am tras-o!"
Am inteles ca totul se face cu pasi mici, deci, cred ca trebuie sa incep cu lubrifiant?

Oricum, suna complicat treaba asta cu iubirea de sine in oglinda, dar, dezvoltarea cere sacrificii!

This Be The Verse

They fuck you up, your mum and dad.
They may not mean to, but they do.
They fill you with the faults they had
And add some extra, just for you.

But they were fucked up in their turn
By fools in old-style hats and coats,
Who half the time were soppy-stern
And half at one another's throats.

Man hands on misery to man.
It deepens like a coastal shelf.
Get out as early as you can,
And don't have any kids yourself.

By Philip Larkin

Datoria

Dulcea mea iubita,

Dupa aproape cei douzeci de ani in care nu te-am mai vazut, imi voi permite, eu, sa iti spun inca asa. Ma gandesc ca poate ti se pare o situatie ciudata ca stau fata in fata cu tine insa nu iti vorbesc ci te rog sa imi citesti cuvintele dintr-o scrisoare. A trecut atat de mult timp si am atat de multe sa iti spun insa, sunt increzator ca in timp, vei intelege. Am fost atat de bucuros ca mi-ai acceptat invitatia de a ne revedea, alaturi de fruamoasa ta familie. Vreau sa stii ca sunt cu adevarat foarte bucuros ca ti-ai intemeiat o familie, ca esti fericita, esti acolo unde ai meritat sa ajungi.

Iubita..implinita...fericita

A fost o adevarata onoare pentru mine sa il intalnesc iin sfarsit pe sotul si copiii tai. M-am linistit vazand ca stie ce norocos e, iar pe chipul lor am vazut zambetul pe care il aveai tu odata..

Poate ca daca nu imi tremurau vocea si mainile, as fi fost capabil sa ma fac mai bine intelesa, insa, emotiile m-au acaparat, si profit de aceasta scrisoare sa iti spun aceste lucruri, ce pentru tine, par, nimicuri.

Dulcea mea, in tot acest timp cat am fost plecat, am incercat incontinuu, cu toata fiinta mea, sa inteleg aceasta legatura care s-a format intre noi, sa o disec, sa o cunosc, sa o controlez si sa o supun. Acum, dupa cei douazeci de ani, pot in sfarsit pune capat cautarilor.  Am renuntat la tot ce am avut, dedicandu-mi tot pentru a intelege cum functioneaza universul si de ce , eu, tu si oricare dintre noi suntem doar rotite angrenate intr-un mecanism maret ce ne roteste intr-un joc orb, dandu-ne impresia falsa de liber arbitru.

Mai stii sentimentul pe care l-am avut amandoi cand ne-am cunoscut? Mai stii ca amandoi simteam si am simtit toata viata ca ne stim din atatea alte vieti?

M-am afundat adanc in astrologie, numerologie, filosofie, ocultism, absolut tot ce ar fi putut sa ma ajute sa imi formez o idee cat mai completa, sa inteleg contradictia constanta simtita de cand te-am cunoscut. De fapt, pana sa te cunosc, am simtit o nevoie oarba, mocnita, o asteptare continua de a te cunoaste. Apoi, dupa ce te-am cunoscut, am fost constant mistuit de dorinta continua de a avea si mentine legatura profunda pe care o am cu tine, dorinta ce m-a ars ca un rug in tot acest timp, si mi-a mentinut interesul viu, aruncandu-ma in nenumarate dezbateri cu fel de fel de minti diferite, cu care m-am luptat incercand sa imi mentin flexibilitatea. Pe langa aceasta dorinta mai puternica decat mine, de a mentine legatura cu tine, am simtit in acelasi timp o seninatate, o calmitate a unui fapt implinit, terminat. M-am luptat toata viata cu acest vierme ce se cuibareste in mintea si in inima mea.

Am aflat ca aceasta viata, pe care o traim noi acum, este ultima dintr-un ciclu de  vieti, in care noi ne-am completat si implinit reciproc spre a servi Scopului. Scopul, insa, este format din doua etape, prima etapa trebuie completata de noi in tandem, urmand apoi, sa ne dedicam individual implinirii ultimei etape.

Legatura pe care o simtim noi doi, este modalitatea de implinire a scopului, ce se simte la sfarsitul ciclului. Un ciclu pe care tu l-ai pornit in Grecia Antica. Mai stii cand ai vizitat Grecia si ai avut un sentiment foarte ciudat de apartinere a locului?

Entitatile astrale ce ne ghideaza inconstientul ne-au transmis la amandoi sentimentul de calmitate, de serenitate pe care il avem cand suntem aproape unul de celalalt, sentiment ce am aflat ca de fapt reprezinta sfarsitul ciclului, implinirea scopului.

In tot acest timp, am incercat, in momentele mele de detasare emotionala, sa inteleg daca sentimentul meu profund de iubire pe care il am pentru tine tine de programarea rotilor universale sau este cu adevarat o dependenta provocata de iubirea la cel mai adanc nivel.

Gandul ca tot ce simt pentru tine, toata dependenta intelectuala, fizica, emotionala pe care o am cu tine, poate fi doar o programare, deghizata intr-un perfid sentiment de liber arbitru, ma roade, ma distruge si ma umple de neputinta pe care imi imaginez ca numai o fiinta umana ce este fortata sa fie un martor involuntar constient la propria putrezire o poate simti.

Gandul ca nu exista control, ca totul este predestinat.

Si dorul, iubita mea, dorul de tine, obsesia pe care o am pentru tine, si pe care am avut-o in toate vietile m-au adus in pragul disperarii de mult prea multe ori.

Iubita mea, acum inteleg cu adevarat ce inseamna Scopul.

Scopul este controlul.

Controlul universului, in ciuda existentei Destinului.

Draga mea, eu nu sunt pregatit sa renunt la tine. Toate aceste vieti nu mi-au ajuns, si nu o sa las Destinul sa mi te ia. Acum, dupa atatia ani de cercetari, Scopul, mi se pare atat de derizoriu... Controlul si tu, iubita mea, veti fi noul meu Scop.

Am decis ca nu implinirea Destinului este Scopul, ci dobandirea Controlului asupra Scopului este noul meu Scop.

Respir greu, imi tremura mainile..Este greu de crezut, desi, m-am gandit si am planificat asta de atata timp, inca sunt emotionat..

Iubita mea, eu nu voi renunta la tine. Insa...pentru a nu renunta la tine, trebuie sa renunt la tine in viata aceasta. In paharul de apa pe care ti l-am servit am pus o substanta ce te va paraliza. Dupa vei fi imobilizata, te voi aseza in cada iar lumea va crede ca ai murit inecata.  

Pentru mine am ales ceva mai rapid. Voi sari in gol.

Nu pot decat sa sper ca vei intelege acest gest disperat de iubire a ta si de nevoie a dobandirii controlului.

La inceput, va fi mai greu, la initierea in ciclu nici unul dintre noi nu isi va mai aminti de celalalt, nu voi mai avea nici eu si nici tu sentimentul ca ne cunoastem, insa vom simti legatura dintre noi. Si vom reinvata tot. Vom creste impreuna iar. Urmatoarea viata o vei incepe in 1988 iar eu voi petrece aproape 30 de ani sa te gasesc, insa....te voi gasi. Te voi gasi iubito.

Te voi ucide, iubita mea, si astfel, sfarsitul ciclului se va anula si vom incepe iar. Aceasta fapta, ce probabil, acum, tie iti pare odioasa, o vei intelege, in timp. Iubita mea, nu pot sta fara tine, refuz sa exist fara tine.

Deja sunt nerabdator sa te reintalnesc.

Nimeni nu va intelege vreodata ce este intre noi. Nimeni nu va crede.

In curand, te voi revedea

Pentru Oana si Alexandru

Tu ai fost, tu ESTI, Alexandru cel care mi-a cutremurat realitatea, mi-ai penetrat toate zidurile cu o furie atat de intensa, incat totul a ramas distrus si incomplet dupa ce uraganul tau a disparut din viata mea. N-am apucat sa iti spun asta, dar, m-am tot gandit in timpul asta la tine, la mine, la noi, am incercat sa inteleg cat mai mult, am incercat sa TE inteleg de fapt, am incercat sa inteleg de ce am ramas blocata in sentimentele pentru tine, in timp ce am incercat sa inghit gandul ca tu ai trecut mai departe.

Privind inapoi la mine, la noi, la tine, inteleg acum ca de fapt nu am inteles nimic din ce trebuia. Nu te-am inteles pe tine, nu am inteles tacerea ta, nu am inteles ezitarea ta, nu am inteles frustrarile si demonii. Nu ti-am inteles retragerea subita, brutala, si in timp ce eram cuprinsa, chiar inecata in tot uraganul acela de sentimente, eu auzeam si nu aveam timp sa te patrund.

Alexandru, as vrea sa cred ca acum inteleg.

As vrea sa ma crezi.

Stiu, cand nu ti-am mai raspuns atunci la telefon, ai incercat sa ma cauti prin toate modalitatile si ai sfarsit prin a te simti tradat de mine. Ai trecut prin niste stari ingrozitoare si astea, poate ca ai vrut, poate ca n-ai vrut, ti-au ars toate sentimentele pentru mine, te-ai aruncat cu toata inima incercand sa ma gasesti si te-ai consumat, in orele alea, incercand sa ma gasesti ai fost atacat de demonii tai, de frica ta, de anxietatea ta, de slabiciunea ta si ramanand singur cu ele, ai incercat sa lupti, dar eu nu mai eram acolo. Erai doar tu. Te lasasem singur. In momentele acelea, ai simtit ca eu, te-am tradat.

In tot timpul asta, Alexandru, am privit totul din punctul meu de vedere, prin mintea mea, incercand sa iti descifrez actiunile, starile, cuvintele, prin mintea mea, insa acum mi-am dat seama ca asta a fost greseala mea de la inceput. Nu pot sa te inteleg prin mintea mea. Si poate nici tu prin a ta pe mine. De asta am avut si am nevoie sa te deschizi, sa imi spui, dar, mi-am dat seama poate prea tarziu, am nevoie sa te ascult, nu sa ma asculti.

Esti o fire complicata Alexandru, esti inchis. Am vazut asta, si in graba mea, in deschiderea mea, poate ca nu mi-am dat seama ca te-am inhibat pe tine, nu ti-am dat spatiu si timp sa imi arati cum esti tu cu adevarat.

Dar eu am vazut cum esti tu de fapt, putin. Prea putin. Vreau mai mult.

Am vazut, si inteleg acum, ca ai toata personalitatea impartita in doua parti.

Una este plina de demonii tai, de frica ta, de anietatile tale, de angoasele tale, de complexele tale, este o parte dura ca piatra, este partea care pare sa fie cea mai puternica, si le arati multora partea asta. Le arati controlul tau, dominanta ta, ii supui la teste, asa cum m-ai supus si pe mine,  teste, pedepse, incercari.

Dar am vazut si adevaratul tu, Alexandru. Am vazut blandetea, am vazut afectiunea, am vazut iubirea si cat de mult ai tu de daruit. Iar toate astea m-au facut sa ma indragostesc de tine. M-au facut sa ma simt iubita si conectata cu cineva int-un mod in care nu am mai simtit niciodata. Iubita, Alexandru. Vruta. Si apoi te-ai retras, pentru ca te-ai simtit abandonat.

Iar eu m-am simtit la randul meu abandonata, blocata, pierduta.

Poate ai dreptate, poate ne-am grabit. Poate.

Dar acum, abia acum inteleg atat de multe.

Si vreau sa te ascult, vreau sa inteleg tot.

Si vreau sa stiu

Tu mai vrei?

Jurnalul Fricii, pt 1

Veneam de cateva zile la acest eveniment. Si m-am gandit sa vin si azi. Era aproape ora trei, iar organizatorii inca mai sapau gropile de morminte. Lumea deja se stransese. Eram intr-un camp, nesfarsit, cu totii. Cerul era albastru, senin si foarte frumos, iar campul era plin de iarba, o iarba taios de verde si proaspata. Iar, daca toata lumea ar fi tacut cred ca s-ar fi auzit o liniste asurzitoare. Toata lumea era imbracata in negru, la costum, toti erau tineri, si erau tristi, toti vorbeau incet, cu grija, sopteau. Printre murmurul total, organizatorii se chinuiau sa termine de sapat gropile. Era un fel de inmormantare comuna pentru mai multe persoane. In mijlocul campului cu verdeata, era un deal, iar eu stateam la poalele dealului, putin mai sus decat ceilalti, singur, imbracat in costum negru, dezlipit emotional total de totul si de toate si imi priveam viata toata ca pe o amintire.

M-am gandit "N-ar trebui sa fiu singur aici, acum"

M-am gandit la toate persoanele pe care le-am iubit in viata asta si apoi m-am decis ca nu mai chem pe nimeni.

Si apoi, organizatorul acestui eveniment, terminand in graba de sapat gropile, spalat si imbracat la costum a urcat pe acel deal, mai sus si se pregatea sa ne vorbeasca.

M-am uitat in jur. Lumea venea si venea. Coborau din masini cupluri, frumoase, care imbracate in negru de inmormantare veneau sa se casatoreasca.

Lumea era trista si fericita. m am uitat la ei, erau cupluri frumoase de tineri si am zis "Ce frumos", am zambit si atmosfera a inceput sa fie mai fericita. Din soapte, au inceput sa vorbeasca putin mai tare, unii chiar sa zambeasca.

Organizatorul a inceput prin a isi cere scuze de intarziere, spunand ca gropile au durat mai mult de facut, au trebuit sa faca mai multe decat era planificat si au fost putin in urma cu programul, dar acum e ok. 

Toata lumea se uita la el si era sobra, dar fericita. Incet, incet, atmosfera toata s-a schimbat, de la tristetea de la inceput, acum puteam sa simt ca lumea era emotionata si astepta cu nerabdare sa inceapa.

Organizatorul a coborat de pe deal si apoi a inceput muzica, era muzica live, rock, si totul se transformase intr-un concert.

Era o ceremonie de casatorie multipla, insa toata lumea era imbracata de inmormantare, pentru ca dupa ce se casatoreau, mureau si eram inmormantati.

Unul, Altul

Unul isi pierde credinta
Alta isi gaseste vointa
Una isi vindeca fiinta

Iar eu? Eu ma intreb
De ce te invarti tu, lume
Si cat mai dureaza pana ma inghiti

M/M

Te-am vazut plangand, ti-am auzit suspinele, ma uit la tine si vad cum iti tremura buzele si pumnii inclestati, cu ochii scosi din orbite, te uiti la mine, disperat cauti intelegere si mila in mine.

imi strigi in continuu ca nu esti o piatra, ca nu poti, nu vrei sa te opresti.

ma uit la tine si tot ce vad este...o umbra.

incerc sa nu respir, sa nu te ating, sa nu impart acelasi spatiu cu tine. sa nu ma manjesc de slabiciunea care se prelinge din tine prin toti porii.

te uiti la mine, ingenuncheat si incerci cu disperare sa ma convingi pe mine ceea ce tu alegi sa crezi.

Copile...dragul meu.

m-am apropiat, totusi, ti-am ridicat usor capul si m-am uitat in ochii tai, te-am fortat sa intelegi ca te uiti in proprii tai ochi.

ti-am luat palmele tremurande in mainile mele si zambind, ti-am sarutat fruntea. 

ti-am spus sa te ridici, si, mirat, ti-ai dat seama ca poti.

*singurul care te ingenuchiaza, esti tu, dragul meu* ti-am spus prinvindu-te in ochii inlacrimati.

m-ai intrebat cine sunt, si zambind milostiv, asa cum o mama ce trebuie sa fuga pentru a se salva isi priveste fiul ranit care o trage inapoi cu slabiciunea lui, ti-am sopit...

*sunt uitarea, sunt iertatea, sunt puterea*

simt cum te trece un fior rece pe spate..

nu esti inca pregatit

*sunt ingerul tau pazitor, sunt diavolul tau, sunt ce vrei tu, insa...mai presus de toate, sunt cel care te va ucide si senin va calca pe cadavrul tau pentru a te inlocui*

iti aud gandurile, sunt o voce ce imi sopteste constant in minte

simti cum te dizolvi in neant

simti cum te pierzi in umbra din care te-ai nascut...

simti cum mori...

ti-am pus pana pe ochi si mi-am intors capul, nu vreau sa te vad, nu vreau sa te aud, nu vreau sa te simt

*cu sau fara tine, dragul meu*

*cu sau fara tine..*

Am vorbit cu Dumnezeul meu azi si mi-a zis ca ii este rusine de ce ceea ce am facut si de ceea ce am devenit.

Am vorbit cu Diavolul meu azi si mi-a spus ca nu se simte vinovat.

Iar eu i-am crezut. Pentru ca si eu simt la fel.