Prizoniera a mintii mele

 Ai avut dreptate.

Mi-ai spus ca o sa te uit si te-am privit neincrezator, mirat, fiind sigur ca nu te voi lasa pe tine sau pe amintirile durerii cauzate de tine sa scape vreodata din mintea mea.

Insa tu nu mi-ai zis ca o sa te uit pe tine, ci ca o sa uit relatia noastra.

Dupa ce am terminat relatia nostra de tot mi-am jurat ca nu o sa mai trec vreodata prin asta. Asa ca am  transformat imaginea ta, insa nu toata, doar partile care mi-au cauzat durere, intr-o clona a ta, pe care am gravat toate amintirile durerii cauzate de tine. Pe aceasta clona am legat-o in lanturi si in mod repetat am gravat pe pielea ei toata durerea mea. Toate vorbele spuse de tine care au durut, toata nepasarea ta, toate tiparele personalitatii tale care in mod repetitiv mi-au facut sangele sa fiarba, toate imaginile cu tine din momentele urate, toate starile si sentimentele mele care apareau in mod spontan in existenta atunci cand vedeam primele semne ale unei certi.

Pe toate le-am gravat pe pielea ei si apoi, pe deasupra am legat strans alte lanturi pentru ca sa fiu sigur ca presiunea va adanci lipitura.

Si de fiecare data cand mintea imi zbura catre tine mergeam la ea, si cu bisturiul mintii mele o taiam in bucatile lasate libere intre lanturi si disecam adanc, analizand tot, incercand sa creez un model mintal,  o harta, un buchet de reguli, un pumn de semne pe care sa le evit in viitor. Si ea, o clona surdo-muta creata fara pleoape, prisoniera in mintea mea, sangera de fiecare data, si sangele ei imi amintea o parte din durere si apoi, ca raspuns, strangeam lanturile exterioare inca o data, si mai strans, folosind noul sange al ei, ca un lubrifiant ce facea ca lanturile sa se stranga mai adanc in santurile din pielea ei. 

Dar, recent, in una din resetarile mintii mele, intr-un exercitiu al mintii am explorat un concept nou, emaptia si compasiunea.

Si o amintire ratacita si foarte slaba mi-a venit in minte. O amintire in care stateam amandoi in pat si tu ma mangaiai. O amintire atat de vaga, atat de firava, atat de goala, o forma atat de fara fond incat nu pot sa zic cu adevarat ca era despre tine. Si m-am gandit...stai putin. Noi nu am avut doar amintiri rele. Si am facut un efort sa imi amintesc ceva placut. Si mi-am dat seama ca nu imi mai amintesc nimic. Tot ce imi amintesc este ce m-am fortat sa nu uit prin gravurile repetate aplicate clonei tale. Nu mai exista nimic altceva. Si desi nu imi amintesc, stiu sigur, simt sigur, ca a existat.

In incercarea mea de a crea un model mintal ca protectie, am sacrificat amintirile bune. Energia necesara gravurii a fost poate coroziva sau poate ca s-a hranit cu amintirile bune.

Tot ce mi-am lasat in minte este o deformare. Amintirile pe care le am nu sunt reale. De fiecare data cand iti amintesti ceva, nu iti amintesti continutul original ci iti amintesti o amintire a originalului, o copie care are parti schimbate de care constientul nu stie nici macar ca exista. Si constiinta ta este fortata sa retraiasca aceasta copie infidela, in care partile "noi" au fost schimbate si preschimbate de atatea ori incat nimic din original nu va mai exista la un moment dat. Aceste "parti noi" sunt "inspirate" de modelul nou al mintii tale, de fricile tale, de gaurile negre ale gandirii, de disonantele cognitive pe care nu le-ai explorat, etc. Asta m-a facut sa ma intreb, cat din ce imi amintesc, este cu adevarat real.

Dar...mai importat, cat din ce am gravat pe pielea ei, imi spune despre trecut, cu adevarat.

Am decis sa o eliberez. Atata timp i-am carat cadavrul viu dupa mine, fara sa imi dau seama ca imi fac singur rau. Am cautat sa ma eliberez ignorand lanturile pe care le car dupa mine.

Am decis sa cobor in locul adanc unde o tineam prizoniera.

Pasesc usor printre copaci si umiditatea apei devine din ce in mai puternica, in timp ce briza lacului ma inconjoara mai puternic cu fiecare pas ce ma aproprie de lac. Copacii devin din ce in ce mai umezi si micile trosnituri ale crengilor calcate radiaza sub picioarele mele in noapte insa abia le aud. Noaptea e atat de .....densa, intunericul e atat de ....plin, incat se simte ca si cum daca ma opresc din miscare, linistea ma v-a devora si voi inceta sa exist. Incep sa vad lumina lunii reflectata in undele lacului. In timp ce calc pe digul vechi, fiecare scandura de lemn scartaie usor si zgomotul este absorbit de lac. Cu cat avansez mai mult toate sunetele sunt absorbite si linistea devine apasatoare. Ceata este plimbata pe suprafata lacului de catre valurile adanci. Nu pot sa imi dau seama daca este frig sau cald, tot ce simt este umiditatea lacului si tot ce aud...este liniste. Ajung la sfarsitul digului si stand pe vine o privesc. Privesc aceasta deformitate creata de-a lungul anilor. O privesc cum ma priveste cu un ochi printre zale, asteptandu-si iar soarta cu care am fortat-o sa se obisnuiasca de-e lungul anilor. Ma gandesc cu groaza ca e posibil ca ce privesc sa fie o deformare totala a realitatii. O incurcatura de amintiri si sentimente, legate una de alta prin durere. Un amestec ireal. Am hranit-o fortat cu atata energie de-a lungul timpului si ne-am torturat pe amandoi. Am creat fara sa stiu, un egregore, a carui influenta mi-a influentat si inveninat in mod soptit toata existenta. Ma ridic si o imping cu totata forta spre bordura. Si desi pun toata forta, abia reusesc sa o misc. Energiile vechi tind sa aibe o..stagnare proprie si cu cat mai multa energie am investit in ele, cu atat mai greu este sa le mut din loc. In sfarsit este pe margine si cu ultima impingere se prabuseste in lac, zgomotul prabusirii este absorbit de apa uitarii atat de eficint incat daca nu as fi constient de alegerea asta, as fi uitat. Se scufunda usor. creand bolboci si apa in jurul ei se involbura cu fiecare parte a ei pe care o atinge. Incet, prea incet. Prea tarziu. Insa gata. In timp ce se scufunda in adancuri este timpul pentru ultimul pas. Iau pironul ruginit cu care am tintuit ultima zala a lantului de dig, il imping cu greu inspre directii diferite si, dupa ce a inceput sa fie mai usor de miscat, apuc capatul de lant si il smulg din dig. Ii dau drumul si ma uit cum e inghitit nehalit de apa. Ma uit la pironul ruginit din mana mea drepta, ii simt grosimea si imi dau seama ca lantul abia a lasat o urma in el. Il admir pentru cat de solid este si ma gandesc ca este mult prea puternic pentru a nu fi util. Apoi il arunc in apa. Nu vreau sa fac aceasi greseala. Nu a fost prima scufundare, si nu va fi ultima. Imediat cum pironul se scufunda si suprafata apei se reface, incepe ploaia. Si picaturile se inmultesc.

Ai avut dreptate.

Am uitat cum esti tu ca om. Cum esti, sau cum erai mai bine zis. Cu tot ce am ramas este o idee falsa, si deci, nu pot sa zic ca te mai cunosc deloc. Te-ai schimbat de atunci, sau sper ca te-ai schimbat. Imi dau seama ca daca te-as intalni acum, nu te-as mai cunoaste deloc. Partea noua a ta nu o cunosc iar partea veche s-a deteriorat probabil atat de mult de-a lungul anilor incat e probabil complet falsa.

Am tinut clona captiva ca o protectie pentru viitor. Ca o lectie de invatat, iar si iar. Sau, poate ca am tinut-o pentru a nu fi complet singur. Fara ea, sunt doar eu, si nimeni altcineva, nici macar o veche durere cu care sa ma ranesc intr-un mod melancolic, atunci cand o vizitez, fugind de singuratate. Insa, singuraratea e povara mea. Nu mai trebuie tu, sau vre-o reprezentare a ta, oricat de falsa ar fi ea, sa o poarte.

Nu imi pare rau ca am creat un model mintal al unei parti de-a ta. Imi pare rau ca l-am hranit cu cealalta parte a ta.

That old tree

    Tired, and on my bare chest I feel drops of sweat. In the whole empty field, it's just me and the tree, and for a second, breathing, I look at it. I admire it's girth and how normal it looks from the outside. But I waited much too long. I pick up my axe and I write the first sentence. And I see it stand in disbelief, mighty, imposing over me, not a single branch is moving and not a single leaf has fallen, even though, the winds of change are hissing by my ears. I almost give into feeling powerless. But this is not a time to stop. My heart births yet another idea and fingers grip tighter. I feel my blood starting to move and my veins gorging. And I write more. Small, rapid words and then long memories flow through the axe striking its shell. 

    Alas, my axe starts penetrating its superficial layer and starts carving through its now exposed thick and dry skin. I plunge my axe, and blood starts dripping from it. It drips at first, cautiously, slowly, and as I swing more it spurts out. Pushed from behind by years of tension, it looks as gallons of blood come rushing out, gargling as if boiling. As I continue to strike, it spits on me, like a disease, desperate to insert itself into a new host. But I keep my mouth closed, and no old blood shall infect me, no more. And my skin is closed and no new wounds shall be tainted by these, warm spurts, which drip away from my face and chest. As my words power my strikes, the movement of my axe becomes more natural, more precise until the last blow cracks the ribcage open. And the air, the gases, trapped inside for so long, escape, and from its bloated shell, a scream comes out. I cover my nose from its foul smell and I listen as the tension dissipates, turning the escaping scream into a whistle and then a sigh. 

    Finally, all I can hear again is the humming of the wind as it exposes the hollow centre which was trapped for much too long by that thick and dry carcass of a shell. I hear a crack and the whole tree bents and falls over, cracking under its own weight. Collapsing to the ground, its broken branches reveal the hollow and fragile structure.

    I look at it, collapsed on the empty field and feel....nothing.

    I turn around and slowly walk away.

    No more shall I tend to that old tree.

    No more. 

Camera Sufletului

Cu cuvintele scrise cu aceasta penita imbibata in soare tai prin straturile mintii. Cu fiecare linie ce se unduieste in cuvant pe foaie, penita, ca un scalpel, sfasie si taie direct spre inauntrul meu. Cuvant dupa cuvant, strat dupa strat, ochii tai ghideaza scalpelul. Mai intai tai usor foaia, apoi pielea, apoi, fara oprire sfasii prin carne si os, minte si intuneric pana cand, ai ajuns, in camera sufletului.

Liniste, si intuneric, insa cu ochii inchisi, penita imbibata in soare o vei purta ca un lampadar antic catre centrul meu. Cand vei vedea un  arbore imobil si ruginit emotional vei stii ca ai ajuns. Un arbore uscat, cu ramurile intinse in toate directiile ca niste maini intinse la cer, cerand cu disperare, in rugaciune, un  raspuns. Un arbore fara frunze, gri, a carui culoare s-a pierdut fara soare. Nu exista nici o adiere de vant, caci, la cat de uscat e, ramurile-I ruginite ar cadea ca niste vreascuri gata de foc. Tulpina ii este adanc inradacinata intr-un petic de pamant, si el, uscat. Acest rotund petic este inconjurat de mare, o mare adanca si grea. Rece, grea si fara de miscare. Acest petic de pamant, c ear trebui sa hraneasca arborele, acum are rolul unei fortarete ce il separa de apa, imbatranindul inainte de vreme. Totul este intr-o lipsa de miscare incat tu, care te uiti cu ajutorul unei licariri fade de soare, vezi totul ca pe o poza, ca si cum timpul sta in loc, si nimic nu murmura, nimic nu susura si totul este imobil.

Dar daca te-as vedea, linistea mea ar rezona cu linistea ta. Si ramurile mele ar penetra linistea, mi-ar crapa pieptul si mugurii rupandu-mi pielea s-ar intinde spre tine, si atingandu-ti ramurile ar fi scanteia care ar readuce totul la viata. Si as auzi iar pasarile si as putea sa respir. Si am sta imbratisati si muti si in tacerea noastra, arborele meu se va adapa din apa ta si toata apa mea va fi pentru tine. Si in ochii tai voi vedea propria mea inmugurire si in bratele mele te vei odihni, pana cand vei fi gata sa zbori. Si intr-o dimineata, dupa un drum in noapte, in masinuta noastra mica si ciudatica, voi deschide fermoarul cortului si voi simti, in sfarsit soarele. Voi avea ochii inchisi si voi simti cu toata-mi fiinta, caldura soarelui, pe fata mea. Pe ochii mei, pe obrajii mei, pe buzele mele, incalzindu-mi si corpul, si mintea si sufletul. Si imi rupe camasa si voi primi soarele in pieptul meu, in strafundul adancului, voi lasa lumina sa intre in colturile cele mai adanci si voi lasa totul sa se incalzeasca si sa topeasca oboseala, aseptarea, singuratatea, frigul si linistea.

Doamne, cat de dor mi-a fost de soare.

Si vom chichoti, vom rade, noi, doar noi, noi 2, ca doi pitici, nebuni, ce se ascund de lume, ce au descoperit ceea ce toti sunt prea orbi sa vada. Vom rade noi de retele sociale pline de oameni muti, de subiecte mici, de poze cu matze, de liste, de oameni minusculi, de amintiri, de greseli si de nimicurile ce impiedica  aceasta lume fortzand-o in loc. Vom rade de trecut, si nici prin gand nu ne va trece sa ne gandim la viitor. Si vom simti…iubire.

Si gandurile ce usuca, si noptile ce racesc focul sufletului si singuratatea ce forteaza nebunia vor fi doar o amintire, si ca toate amintirile, imbibat in present, le voi uita.

Ce este iubirea? Imi voi aduce aminte aceasta intrebare, printre picaturile calde ale ploii tale de saruturi.

“Ce este iubirea? Stii….obisnuiam sa ma intreb asta in noptile lungi in care foram si taiam in propria mea sanatate mintala pana cand ajungeam sa ma conving singur ca iubirea nu poate exista.”

Ce este iubirea? Voi rade si imi voi raspunde singur…..

“Iubirea este acel fenomen pe care nu il poti explica cand nu il simti. Iar atunci cand il simti….nici prin gand nu iti trece sa ii cauti o explicatie. O simti. Si gata.”

Ne vom reincarca bateriile si timpul va trece si noi vom intineri, vom inmuguri si nu imi va mai fi frica de noape. Nici nu ma voi mai intoarce la ea ca un sclav dependent de durere ce s-a obisnui sa iubeasca durerea pentru ca asta e tot ce simte. Insa noaptea va veni, si cand va veni, ne vom adanci in pasiune, voi sta in poala ta si voi vedea luna in ochii tai, te voi saruta si vom arde in focul pasiunii. Caci noaptea va capata cu totul un alt sens, va fi foc si pasiune. Si nu ne va mai fi frica de noapte, si o vom cauta, si o vom iubi, si ii vom stinge toata goliciunea in foc.

Ca doua baterii , ne vom infrupta unul din altul, ne vom reincarca  goliciunea si vom deveni iar inmuguritori si plini. Si in acel moment, in timpul fara de sfarsit al universului, pentru noi 2, doar pentru noi 2, timpul va sta pe loc. Ne vom fi cunoscut pentru ca totul sa se opreasca si totul sa renasca.

Si dupa ce ne-am intregit, ne vom privi in ochi si vom vedea ca suntem cu totul altfel. Ca suntem cu totul diferiti de acele personae care la un  moment dat, s-au privit pentru prima oara. Si vuietul viitorului ne va suna in urechi. Si planurile mult uitate ne vor face cu ochiul. Si viitorul meu ma va atrage inspre vest. Si viitorul tau te va atrage inspre est. Caci un moment in timp, cand totul sta pe loc, este doar un moment intr-un sir de amintiri. Si te voi privi in ochi, si iti voi simti setea de viitor. Si iti voi zambi, si in acel moment te voi privi cu ochi noi. Te voi privi pentru prima data pe tine, asa cum esti tu, acum. Voi simti in mana mea, mana femeii, tu, puternica, plina, fericita…..si ma voi simti cel mai norocos si recunoscator ca tu, pentru un moment, ai fost, a mea.

Si pregatindu-ma sa-ti las mana, pregatind sa simt cum prezentul devine trecut ma strafulgera un gand.

“Vrei sa-mi fi mireasa?”

Joc murdar si prostesc

Vad cu ochii mintii ce nu pot sa rostesc in cuvinte.

Dupa doi ani de singuratate crunta si dupa ce am stat in propria inchisoare, imbibat in cele mai adanci depresii pe care le-am putut indura si suporta, depresii la care la inceput m-as supus singur si apoi mi-am dat seama ca nu mai pot inchide poarta.

da, dupa 2 ani eram total insetat de iubire si afectiune, eram, sunt de fapt, cred insetat de "just a little of that human touch".

si am intalnit-o pe ea, la fel de sensibila, la fel de insetata, la fel de plina de durere, i-am simtit nevoia de a nu mai fi singura, rezonand cu nevoia mea.

am vorbit, si am simtit mai puternic decat mine ca tot ce vreau este sa fie fericita, sa o tin in brate si sa ii spun "va fi bine....eu inteleg", si asta e tot ce voiam la schimb. si era mult mai mult de atat. era exact ca mine, eram acelasi aluat.

si rezonam....mai mult decat cu oricine altcineva.

mi s-au udat buzele cu apa dupa ce am ratacit 2 ani in desert, doar ca sa mi se spuna de catre altcineva ca....nu o sa mearga.

pentru ca, nu este "in marele plan".

si am decis ca nu conteaza.

am decis ca ce este scris in marele plan, referitor la mine, va fi scris cu mana mea.

am intalnit-o si am fost cuprins de o forta a iubirii instant, mai puternica decat mine.

am intalnit-o si in decursul a catorva ore am simtit cum mintea si inima mea au fost deturnate cu forta de catre o putere mai mare decat mine. de catre iubirea suprema.

iubirea in care nu iti pasa cine e, iubirea in care nu te intereseaza trecutul persoanei, in care poti trece peste orice.

si am decis ca sa pastrez sentimentul asta si sa fac tot posibilul sa mentin relatia vie.

am decis ca nu voi lasa lucrurile sa se termine asa cum vrea "marele plan".

si.....vazand ca nu voi renunta de buna voie, ce mi-a fost dat, mi-a fost luat.

toate florile ce incepura sa creasca, au fost smulse din suflet cand, asa cum am fost invadat cu forta de iubire, inima mintea si sufletul mi-au fost deturnate iar si am simtit cum imi este stearsa iubirea, cu forta din minte si inima, fara ca eu sa opresc asta.

si mi-am dat seama, am simtit cum usor usor, tot ce mi-a fost dat, mi se ia.

si am inceput sa ma lupt cu mine, cu mintea mea si cu inima mea.

sa ma fortez sa simt in continuare.

insa apa cu care mi-au fost udate buzele in arsita cautarii, s-a transformat in otet.

in incercarea mea de a comunica cu ea, in incercarea mea de a lupta cu aceasta defrisare involuntara a sentimentelor, am incercat sa explic in cuvinte ce nu prea inteleg nici eu.

cum poti explica "simt ca imi este furata iubirea din suflet"?

si ea, nu m-a crezut si lasandu-se prada aberatiilor din mintea ei, a crezut ca strigatul meu de ajutor este o mare minciuna, sa acopere altceva. s-a simtit mintita, tradata....

si eu am inteles-o.

daca as fi fost in locul ei, as fi simtit si reactionat la fel, sau poate mai rau.

insa ea nu m-a inteles. insa, sunt mult prea obisnuit cu asta, si tot ce am simtit a fost cum vreau sa o iau in brate pentru suferinta ce va urma sa o simta.

stii, chiar aveam nevoie de asta.

si chiar am incercat.

m-am simtit ca un caine, in lesa.

un caine pe care il tii flamand si apoi ii arati mancarea lui preferata pe care a vrut-o toata viata lui.

stiind foarte bine ca el stie, uitandu-se la ea, ca isi da seama ca e prima data cand vede mancarea care este perfecta pentru el.

si ce faci?

il tii in lesa, si ii pui mancarea doar putin mai departe de cat de departe poate ajunge el.

si il vezi cum se pune in genunchi, incercand sa atinga de la distanta, desi si-a jurat ca nu va mai incerca sa atinga ceva ce stie ca e la distanta.

si il vezi, cum, stiind ca e genul de mancare pe care nu a incecat-o niciodata, alege sa creada ca nu ii pasa.

si il vezi, cum, te-a vazut ca ai scot mancarea din gunoi, nu ii pasa, va decide ca mancarea va fi sfanta pentru el, va fi doar a lui si o va trata ca pe o comoara.

si ii spui ca tot ce trebuie este sa astepte putin....putin mai mult decat stii ca este posibil.

si in timp ce asteapta, ii anulezi foamea.

si il vezi cum se uita la mancare, stiind ca o vrea, stiind ca rationalizeaza ca nu are nici un motiv sa nu o mai vrea, desi simte ca nu mai simte foamea.

si apoi...dupa ce stii ca nu o mai poate manca...ii spui "e ok, o poti avea acum".

e un joc murdar.

si prostesc.

presupun ca este o pedeapsa.

desigur, daca teoria mea, atunci aceste notiuni, aceste sentimente sunt total inutile in marele plan. caci, privind de sus, nu conteaza ce simt pionii cand faci o mutare.

pionii au vointa?

si daca da, te doare pe tine fix in pula.

mi se spune ca asa a trebuit sa fie....nu m-a ajuta asta.

totul in mine tipa pentru gasirea unui motiv.

da, poate ca privind de sus se vede clar....insa eu sunt aici jos.

gata.

am renuntat.

oricum asta e ce vroiai.

nu exista nimic mai dulce decat pervertirea inocentei si distrugerea sistematica a vointei de a lupta.

si acum le ai pe amandoua.

e un joc murdar.

ale carui reguli nu le inteleg. si asta stii foarte bine.

tocmai acum cand lucrurile, dupa 2 ani, incepeau in sfarsit sa mearga bine si vedeam lumina rasaritului dupa o noapte mult prea lunga si rece.

inchid ochii si vad ce nu pot vedea.

vad cum ingenunchez.

mai intai cu piciorul drept.

este ceata in jurul meu si fiecare miscare pe care o fac se aude in echou.

pun scutul din mana dreapta jos si il las sa isi ingroape greutatea metalica in nisip.

il vad cum straluceste in apa limpede de o palma.

si apoi imi deschid usor scutul pentru piept si umeri, sunt stranse atat de tare incat zvacnesc de pe corpul meu.

da, imi umflu pieptul cu aerul umed si ma intind pe spate in apa. este oarecum....linistitor. si ridic mana dreapta in care tin steguletul alb.

ce este important in viata asta pentru mine?

iubirea si cunoasterea.

banii nu mai conteaza de mult.

familia?

este frumos sa stiu ca sunt iubit de oameni care nu ma inteleg.

dar asta nu imi ajunge, pentru ca stii ca tot ce vreau este sa simt ca apartin in bratele cuiva si.....

da. ai castigat.

am renuntat.

"Left a clouded mind and a heavy heart"

Prins intre chemarea sufletului si dorintele trupului, am mers cu bocancii pe carari fine, spunand cu gura ce simeam cu inima. Sufletul imi spunea ca trebuie sa imi urmez calea, insa nu mi-am dat seama ca exista o mare diferenta intre dialogul inimii si cel al gurii.
Sufletul imi zicea trebuie sa plec, sa cresc, sa calatoresc, sa ma ratacesc.
Insa ti-am vorbit cu gura si ti-am zis ca vreau sa plec sa ma fut cu alte femei.
Stiu sigur ca dorinta adevarata era a sufletului, nu a gurii, caci imediat ce am plecat, mi-am dat seama ca imi urmez dorinta sufletului, nu a gurii. E ca si cum as avea 2 voci, si daca nu aleg sa vorbesc cu cea a intelepciunii sufletului, vorbesc cu imaturitatea corpului, cea din urma fiind cea predefinita.
Ti-am vorbit cu gura, si m-ai ascultat cu urechea.
Si au fost urmari, pentru amandoi. Consecinte de care am fugit cat am putut, peste mari si tari, dar imediat ce am ajuns intre 4 pereti, eu cu mine, imediat ce m-am oprit, m-au ajuns din urma si m-au pedepsit, mi-au aratat ca nu am unde sa fug, oricat as fugi, oriunde as fugi, trebuie la un moment dat, sa ma opresc, si in momentul ala, ele vor fi acolo, asteptand, pregatite de pedeapsa. Si m-am ascuns in ura, m-am luptat cu durerea, mi-am rupt bucati din mine si m-am mintit, orice ca sa nu privesc durerea adevarata in fata. Si ma durea si nu stiam de ce, eram ca un orb care invinuia orice si pe oricine in jur pentru durerea lui.
Dar adevarul este ca durerea adevarata, era responsabilitatea. Lipsa responsabilitatii mai exact. Am fugit de asumarea responsabilitatii si am ales sa cred ca acele consecinte ale tale care radiau durere in mine, care ma dureau pe tine, sunt de fapt, problema si vina ta. Tu ai ales sa faci ceva, si deci, e vina ta.
Insa mi-am dat seama ca nu alegerea ta ma doare, ci alegerea mea.
Ce vreau sa zic, e ca, nu poti sa invinuiesc pe cineva pentru felul cum reactionez eu la durerea provocata de el, pentru ca felul in care eu reactionez, si ma comport in durere, este responsabilitatea mea, mai mare decat a lui.
Insa el poarta vina durerii.
Iar eu am purtat vina durererii tale, si durerii mele.
Durerea ta probabil s-a terminat de mult, a mea....e inca vie. Poate pentru ca invat greu. Poate pentru ca e foarte greu pentru mie sa imi asum responsabilitatea, si aleg sa fug si sa cred ca consecintele nu sunt responsabilitatea mea, insa sunt. Si durerea si consecintele mele si ale tale sunt responsabilitatea mea pentru ca eu am cauzat durerea.
Stiu, am zis ca nasterea durerii este vina mea si responsabilitatea mea si ca felul cum procesezi durerea si consecintele sunt responsabilitatea ta. Apoi am zis ca aceste consecinte sunt responsabilitatea mea.
Nu stiu sa explic. Nu sunt bun la cuvinte.
Asta pentru ca incerc sa iti explic cu gura ce imi spune sufletul. Este imposibil pentru mie sa explic cu gura asta. Asculta-ma cu sufletul si vei intelege.
Sa zicem asa: durerea cauzata tie este vina si responsabilitatea mea.
Felul cum procesezi durerea si ce inveti din ea este responsabilitatea ta.
Consecintele durerii cauzate tie sunt responsabilitatea mea.
Eu, singur, nu inteleg ce am scris.
Dar mai bine nu pot scrie ce simt. Nu pot sa explic mai clar ce simt.
Asculta-ma cu sufletul, nu cu urechea si vei intelege.
Citeste asta cu sufletul, nu cu ochii si vei intelege.

Durerea corpului meu este ca tu te-ai dus si ti-ai tras-o cu altii si ai aruncat la gunoi imaginea pe care am incecat sa ti-o creez.
Durererea sufletului meu este ca eu te-am facut sa te simti ca un nimic si nu apoi am ales sa nu imi asum responsabilitatea pentru asta.
Un vis mi-a explicat diferenta dintre gura si suflet. Asa cum vad eu lucrurile, sunt 2 entitati diferite. Le voi chema, Jucatorul si Marioneta.
Jucatorul este sufletul (sau ceva mult mai mult), cel care sta si se joaca, controleaza marioneta pe tabla de joc, insa este impersonal, intangibil, distant, permanent.
Marioneta este corpul, simturile, trairile, durerea, fericirea, prezentul, efemer.
Tabla de joc este viata, viata pe care o traiesti acum.
Vei juca jocul de mai multe ori, poate....pana vei intelege de fapt care este scopul jocului.
Scopul jocului este trairea vietii, calatoria in sine, si trairea calatoriei in echilibru. Echilibrul dintre Jucator si Marioneta.
Cand se termina jocul, vei fi intrebat, cum ti s-a parut calatoria.
Poti sa traiesti jocul in 3 feluri.
Poti sa alegi sa traiesti jocul din pozitia marionetei, si atunci vei trai viata ca si cum nimic nu exista mai mult decat viata insasi, te vei pierde in durere, vei trai pentru placere si totul, cat de curand, orice ai face, va parea fara sens, fara rost, si vei simti golul crescand. Sau, totul se va termina inainte sa incepi sa simti golul.
Marioneta nu intelege cauza durerii, nu vede nimic in afara durerii, nu poate sa priveasca imaginea de ansamblu si tot ce poate sa faca este sa vorbeasca cu gura si sa auda cu urechea.
Cand jocul se va termina, vei fi intrebat cum a fost calatoria? Ce ai inteles din ea?
Si vei spune ca ai fost foarte bun la a trai printre oameni ai fost un maestru la a trai in prezent, si vei intelege atunci, ca ai inteles scopul Jocului, si ai trait viata, dar nu ai inteles Jocul in sine, caci ai trait viata fara sa intelegi ca exista mult mai mult decat viata.
Poti sa alegi sa traiesti jocul din pozitia Jucatorului.
Si atunci vei trai o viata distanta, plina de intelepciune, gandind tot timpul si traind doar pentru scopul intelegerea suprema a jocului. Vei trai jocul gandindu-te doar la scopul jocului si nu te vei implica foarte mult in joc. Temator, singuratic. Vei privi totul de la distanta si jocul vietii si traitul printre oameni ti se va parea atat de ciudat si de distant de tine.
Cand jocul se va termina, vei fi intrebat cum a fost calatoria? Ce ai inteles din ea?
Si vei spune ca in tot timpul jocului, ai asteptat finalul, si te-ai gandit la final, distantzandu-te de prezent in totalitate. Si vei intelege atunci, ca, ai inteles Jocul in perfectiune, insa nu ai inteles scopul Jocului, nu ai trait. Ai trecut prin viata intelegand toate etapele, dar neintelegand ca etapele au un rost. Si rostul pentru care exista etapele vietii, este ca tu sa treci prin ele. Ai inteles viata asa cum cineva intelege orice, privind de la distanta, si oricat de bine ai observa ceva, nu vei intelege niciodata tot.

Scopul Jocului este sa traiesti, sa simti, sa iubesti, sa simti durere insa nu sa te pierzi in durere, ci sa intelegi scopul durerii.
Pe scurt, sa traiesti intr-un punct de echilibru intre Marioneta si Jucator.
Si poate ca acel punct de echilibru intre Marioneta si Jucator este sa traiesti in prezent, fiind tot timpul constient ca exista ceva mai mult.
Traieste.
Deschide-ti inima catre iubire. Este una din Regulile Jocului.
Deschide-ti inima catre durere. Este una din Regulile Jocului.
Insa nu te pierde in nici una din ele. Este una din Regulile Jocului.
Nu te pierde in durere, ci intelege scopul si motivul ei.
Cel care se pierde in durere vede viata prin ochii marionetei taiand legatura cu intelepciunea Jucatorului, neintelegand de ce simte durerea.
Cel care proceseaza durerea in moduri in care doar o Marioneta ar intelege, se va arunca intr-un cerc nesfarsit, in care totul se repeta, totul are aceeasi finalitate, si se va simti blocat, si nu v-a intelege de ce.
Cel care primeste durerea dar nu o lasa in suflet, analizand-o la rece, prin prisma Jucatorui, nu o va lasa in suflet, nu o va trai, o va pastra in portofoliu, ca o poza ce va fi privita de la distanta.
Durerea si fericirea nu trebuiesc sa fie luate ca atare. Ele au inteles mult mai profund.
Vorbesc despre mine, firesc, iar eu, vorbind despre intelesurile intelepciunii, nu vreau sa te induc in eroare, facandu-te sa crezi ca eu de fapt inteleg ceva. Durerea mea este evitarea responsabilitatii.
Eu, nu inteleg nimic.
Caci eu, sunt Marioneta.
Insa daca vrei sa intelegi ceva, citeste cu sufletul.

Descult prin ploaie

Cand te gandesti ca viata e nedreapta, copile, aminteste-ti ca viata nu ti-a facut niciodata tie o promisiune ca va fi corecta cu tine.
Cand incerci sa scapi de gustul amar al ironiei vietii, atunci e momentul in care iti dai seama ca universul are cu adevarat simtul umorului, insa universul nu ti-a promis tie niciodata ca umorul lui va fi amuzant pentru tine.
Tine minte fiule ca Dumnezeu te iubeste, universul e plin de iubire, insa e foarte important sa iti dai seama ca modul de exprimare al iubirii e durerea.
Doar pentru ca vrei si esti construit pentru un lucru, nu inseamna ca il vei avea, caci viata e o lectie, si cateodata lectia e cum sa te adaptezi.
Se spune ca in viata toti suferim la fel de mult, insa unii nu o arata. Eu, personal, nu cred. Eu cred cu tarie ca unii oameni au parte de mai multa, insemnand ca unii sunt capabili de mai mare toleranta. Insa stiu cu siguranta ca celor care risca, sau nu le pasa, li se ofera ajutor.
Si atunci stau si ma intreb ce rost are sa am grija sa nu gresesc, cand altii gresesc cu atata usurinta si cu cat gresesc mai mult cu atat li se iarta mai mult?
Ei vezi, aici sunt cele 2 categorii. Cei care au grija si responsabilitate si cei care nu.
Daca esti din prima categorie, poti avea cata grija vrei tu de mult, insotita de paranoia si toate cele care vin alaturi de responsabilitatea exacerbata.
Daca esti din a 2-a, poti sa nu faci nimic, caci iti va cadea sigur ceva ajutor din cer.
Singurul lucru care iti este interzis este sa schimbi categoriile.
Vorbesc desigur de a trece din prima in a doua. Caci invers......Cine e fraier?
Deci, Dumnezeu inseamna ca iubeste nespus pe cei slabi si nepasatori de ii ajuta atat de mult.
Dar, stai, ca iubirea e durere, si deci de fapt ii iubeste pe cei carora le da durere, celor puternici.
Nu?
Sunt confuz. Care e iubirea? Ajutorul care te mentine slab? Sau durerea care te forteaza sa te dezvolti?

Walking on the shores of San Junipero

Looking back, I realize that most of my happiest memories, that remained glued to my soul, are on the shore, being gently caressed by the waves.
So, now, that I miss you, and need you, I am never sure if it is you that I miss and need, is it just melancholy, is it the illusion of mind or is it reality?
Erasing your face, I am bound to the memory of you, but it feels as though you only played a role in defining her.
So, in the infinite search of you, I shall close my eyes, and let my aching heart fly, like a feather in the wind, let my wandering soul float through the nothingness of darkness, until i can hear the waves again.
I miss the sea.
I miss the waves, the sound of solace, caressing the silence, aiding my mind, holding me like an unseen lover.
I miss you. Or I miss the sea.
I, I don t know, it's just the eternal search that howls inside of me, that s why I guess I miss the sea. I need its tranquility to embrace me.
I need its steadiness to calm my nervous mind.
I miss the sea, I need the sea, there is where I found you, and I feel as though at sea is where I am bound to find myself.
But I am away from my lover, the sea. Or is it you?
I close my eyes, and I begin to walk on the shores of my imagination, looking into the sea of darkness that represents my past.
In my mind, the sea, its darkness represents my past.
I feel the coarse of the sand, and I perceive it like a humming, a quiet steady mutter representing my over-analyzing mind.
The sea is dark, for it is composed of all my past, all my overwhelming sea of thoughts that run deep in my psyche.
With each step, I try, and try to understand myself, try to swim naked of prejudice in the sea of past, I try to be able to close the eyes of judgement and float through my past in peacefully quiet solace.
But there is a storm, there is always a constant violent lightning storm, in the distance.
It s drawing me in, I can't yet understand what it is.
But I always feel a wind, a warm, summer breeze dust of wind.
And as it flows through my hair, as it whispers in my ears, as it calms me, it also agitates my mind, but in a good way.
It fuels my will.
The wind is hope.
And it never comes from the sea, it comes from the sand, which I believe it comes from the future to sooth out the past.
It is hard to understand myself.
Getting out of my head, I see a poor lonely boy, trying to figure out what he wants to do in his life, feeling, and being convinced that there is a path drawn for him, while there is none,
Not being able to decide and commit to a path because the fear of choosing the wrong path paralyses him.
However, the paradox is...there is no right path, only the path, the journey.
I try to tell him, that whatever he chooses to do, he will be very good at, whatever path he chooses, will be a strong path, for I know he will pave it with his heart, with his emotions, his mind and lace it with his dreams.
And he has a big heart.
But such a fragile one.
And a sharp mind, but such a wandering, withering one.
I tried to understand what his biggest fears are, and he was unable to answer, he kept saying the fear of humiliation, but how could you be afraid of something that you grew up in?
So I asked him what does he want the most in life.
And his eyes lit up and said: Knowledge
but knowledge is power.
and power is wanted by the powerless, by the fearful.
and so I understand that his biggest fear is lack of control.
So I understood the desperate grasp of control with which he leads his life, the constant anxieties caused by the lack of control that he has concerning his life path.
The discrepancy from what he perceives as reality and the illusion of his mind regarding how his life should be.
I understood that his biggest fear comes from feeling powerless, thus his biggest desire, to feel powerful, manifested in all aspects of his life:
- intellectually, through his quest for knowledge, power, wishing to become a scientist, a researcher, seeking to quench his thirst for knowledge.
- mentally, choosing solitude, believing that the strengthening of the mind consists of dealing with the issues alone, without the help of friends or family. He believes that true power of the mind comes from deep probing his mind in the quest of finding hidden answers to his problems. He believes only he can solve his issues, and only he should, for that is power. But is that not frailty?
That comes from fear.
It is a fear of openness.
He was never allowed to speak up his mind, never allowed to manifest his individuality and creativity, always was contained by the walls of control, so he had to fight for every piece of freedom he could grasp.
And because of that fear of openness, he grew up fearful, unable to take risks, fearful of judgement, which in time involved him beginning to be judgmental,
I believe that comes from his upbringing, from his childhood, having an absent father, created certain difficulties in his development as an adult.
It is one of my new discoveries that the child grew up with an absent father.
It was a difficult discovery to make, because, his father was not absent.
However, I asked the boy for good memories of his father, and he replied with just one, just one in his entire childhood, which made me realize that his father was most of the time, away, absent from his education. His father, even though he was living in the same house, he was emotionally absent, giving the boy less love and affection than his emotional son needed.
This, in time, created a far more bigger consequence for him. Growing up without a strong male model, he found it difficult to stand up for himself, found it difficult to feel powerful, or manly.
But why was his father emotionally absent?
That, I do not know, its a journey I did not read yet.
However, what I know is that his mother noticed the absence of the father, and had to play a double part in the life of her children. She had to be mother and father. And, I believe she was not ready for that, having suffered a great deal in her life, she became fearful.
In the face of her children development, she was afraid that she would lose their love, she would lose control over them, and she became dominate them, she become controlling, chugging all her anger and frustration on her children, becoming obsessed with cleaning (control over personal environment). At work, she was a quiet and shy woman, absorbing all her frustrations inside, not communicating to anyone, having an estranged family. However, in her personal time, all that fear, anger and frustration of hers, had to resurface somehow, and she threw herself in religion, trying to cope with a distant husband, she threw herself in obsessive cleaning, trying to gain some measure of control. She saw that her children began to resent her for dominating them and from exerting excessive control over them, which made her even more frustrated. A vicious circle.
Trans-generational traumas have been passed over to the children, and so, throughout his life, the boy felt fearful, powerless, emasculated, feeling in lack of control, also becoming obsessive.
Showing sings of obsessive cleaning in his relations with other women when he felt he lost the grip over the relationship.
Showing signs of lack of male model, by having difficulties to stand up for himself, always keeping a low tone, always keeping everything for himself (building up frustration, this also came from the fear of speaking out).
He has a whole side of personality that is introverted, that being a concrete consequence of fear. This part, goes hand ind hand with the insightful part.
I believe this whole side of his, is built up from fear. Fear of letting himself being discovered, for fear of judgement. Judgement that he received from his parents, that were also judged in their life, and they passed out this trait to their child.
This would explain the quiet, masochistic, frustrated part of his personality.
The part where he is a rebel, I believe comes from the part of his individual personality that I like to call the Flowering adolescence.
This Flowering adolescence has nothing to do with the actual adolescence, it actually refers to the beginning of maturity, where the boy decides to rebel against the control exercised by his parents, and took control and responsibility over his own life. This came rather late in his life, because the time where he actually felt prepared to gain control came late. But I lie. He did not decide to take control, he just had enough of suffering. There is a saying that I believe in ''A human must suffer very much before deciding to follow his dreams''. Taking control, he plunges himself into a new situation, to gain strength and maturity but instead of feeling powerful and proud, he feels lost and alone. He feels lost, because for the first time in his life, he is not told by anyone else what to do. And he feel alone, cos he chose that. He chooses to be alone cos he believes it strengthens the bond between his conscious mind and his subconscious. He is not sure if this is really the way to do it, or if this is a consequence of the fact that he is afraid to open up, feeling vulnerable, weak, defenseless, at the mercy of others (his biggest fear).
But where does this part of his personality come from? The emotional part. I believe this deep, emotional part, comes from the fact that the main role model in his life was his sister, and that deepens the emotional side in childhood for young men. Did he not have this part of his own? was it created by his interaction with his sister? I believe that he did have it, but it was enhanced by his interaction with his sister, who was very emotional herself, having a deep sea of unexplored emotions herself ,the both connected. His true role model in his childhood was his sister.
This deep emotional part of the child came from emotional frailty, and had a very large need for affection and emotional bonding, which was not received from an emotional absent father, nor by an emotional frail mother who was unable to express love and affection, due to her frustrations from her life. And instead of receiving affection and emotional bonding, the child, through the process of trans-generational trauma, the child received the character traits of fear and disbelief in his own powers which throughout his life will lead to him having difficulties in forgiving.
Forgiving becomes extremely difficult, because he must first forgive his parents who he perceives as oppressors and also himself for agreeing to the oppression for so long, creating a a huge conflict with himself, distancing himself from his parents.
By not feeling understood and emotionally loved by his parents,he begins to seek emotional comfort and love in his relationships, which he cripples through his black hole hunger for affection. He is unable to see that affection must come first from himself towards him.
 And he seeks affection and approval from everyone, and by not getting it, he deepens the trauma of not being wanted.
The paradox for me is that because he needs so much affection he actually gives a lot of affection, finding himself emotionally drained and used after each relationship in which he invests.
I like to explain that as a conversation on a broken phone. The person you are talking to, can hear you, but you can t hear them, so you start yelling, thinking that if you don t hear them, they can t hear you. So the child gives a lot of affection, thinking that if he needs it in that way, the other needs it too.
Not receiving it back the way he needs it, deepens the trauma of not being wanted.
His mother was very protective and controlling, and so the child never really understood how it feels to stand on his own feet, always had to take approval and so the child will always search the approval of others, and when it comes to major decisions in life, the child will face confusion, searching desperately for guidance from external source, manifesting his disbelief in his own powers (consequence of his parents education in his household and also transgenerational trauma passed on to him by his mother).
Fear that he will not succeed in following his dreams, fear that he is too small to make a difference, feeling powerless, being part of the consequence.
It is quite an interesting paradox for me that the mother loved deeply the child, but being unable to express this love (due to her traumas in her upbringing maybe or maybe inability to communicate from fear of judgement), she became over protective and controlling, seeding fear, creating resentment in her child, and also passing the fear onto her child (the child borrowing the psychological patterns seen in his tutors).
I was talking about how his biggest fear manifests itself, mentally and intellectually, however, there are other parts:
- physically. It is unknown at this point if the fact that the child felt emasculated created a physical barrier in his body that made his testosterone receptors not being able to create a healthy network in his body, however, through the theory of mind influencing body, it is possible. Reality is that testosterone is existent in the body at normal levels, however, the receptors do not exist or they do not function properly, creating soft skin, blonde hair, low pilosity, body of short statue,
- sexually. In his sexual activity he shows a need for control, and violence, which I believe are ways of his subconscious mind to free itself of the traumas by inflicting it on others. The subconscious mind shall inflict the same aggression it was subjected to, in a process of punishing its initial aggressors.
He tries to fill out the holes in his development with external approval, sexual gratification and short term dopamine-producing activities, his mind constantly trying to resolve the inner conflicts, while he faces walls of obstacles from his upbringing.

There are so many things that I yet do not understand about this child, but walking on the shores of my imagination with him,I slowly gain his confidence.

I asked him, why does he feel the need to feed himself with innocence from others, while viewing himself as an old man.
I believe it stand from two traumas.
The way he perceives himself as an old man is reflecting the fact that he feels he wasted his youth in an submissive way, by not being able to be assertive and express his individuality, his will, fulfilling his youthful desires. This, paradoxically created an early maturity which he perceives it as reflecting on him as being an old bitter young man.
The need to connect in an insightful deep and meaningful way is a direct consequence of his early maturity, because of which he feels out of place with the people of his generation, seeking older friends for guidance. This is what he seeks in an emotional relationship, developing a deep level of emotional bonding with the partner.
The need to feed and absorb innocence is, I believe, because of the frustration of lost youth, in a way he tries to regain the lost youth by absorbing it from others. The need to devour youth and beauty comes, I think from the fact the the subconscious mind inflicts its trauma on others because it perceives them as the ones who hurt it. Much like the serial killers kill a certain pattern of people, because in their mind, they return the punishment for the ones that hurt them.
In his relationships with his partners he often assumes the role of the tutor, offering guidance, on the same pattern as he offers affection, having experienced a lack of guidance in life from his parents.

Understanding the cause of pain, and naming it, causes, theoretically, healing.

An open book, must be re-written for it to have a different ending.