Prizoniera a mintii mele

 Ai avut dreptate.

Mi-ai spus ca o sa te uit si te-am privit neincrezator, mirat, fiind sigur ca nu te voi lasa pe tine sau pe amintirile durerii cauzate de tine sa scape vreodata din mintea mea.

Insa tu nu mi-ai zis ca o sa te uit pe tine, ci ca o sa uit relatia noastra.

Dupa ce am terminat relatia nostra de tot mi-am jurat ca nu o sa mai trec vreodata prin asta. Asa ca am  transformat imaginea ta, insa nu toata, doar partile care mi-au cauzat durere, intr-o clona a ta, pe care am gravat toate amintirile durerii cauzate de tine. Pe aceasta clona am legat-o in lanturi si in mod repetat am gravat pe pielea ei toata durerea mea. Toate vorbele spuse de tine care au durut, toata nepasarea ta, toate tiparele personalitatii tale care in mod repetitiv mi-au facut sangele sa fiarba, toate imaginile cu tine din momentele urate, toate starile si sentimentele mele care apareau in mod spontan in existenta atunci cand vedeam primele semne ale unei certi.

Pe toate le-am gravat pe pielea ei si apoi, pe deasupra am legat strans alte lanturi pentru ca sa fiu sigur ca presiunea va adanci lipitura.

Si de fiecare data cand mintea imi zbura catre tine mergeam la ea, si cu bisturiul mintii mele o taiam in bucatile lasate libere intre lanturi si disecam adanc, analizand tot, incercand sa creez un model mintal,  o harta, un buchet de reguli, un pumn de semne pe care sa le evit in viitor. Si ea, o clona surdo-muta creata fara pleoape, prisoniera in mintea mea, sangera de fiecare data, si sangele ei imi amintea o parte din durere si apoi, ca raspuns, strangeam lanturile exterioare inca o data, si mai strans, folosind noul sange al ei, ca un lubrifiant ce facea ca lanturile sa se stranga mai adanc in santurile din pielea ei. 

Dar, recent, in una din resetarile mintii mele, intr-un exercitiu al mintii am explorat un concept nou, emaptia si compasiunea.

Si o amintire ratacita si foarte slaba mi-a venit in minte. O amintire in care stateam amandoi in pat si tu ma mangaiai. O amintire atat de vaga, atat de firava, atat de goala, o forma atat de fara fond incat nu pot sa zic cu adevarat ca era despre tine. Si m-am gandit...stai putin. Noi nu am avut doar amintiri rele. Si am facut un efort sa imi amintesc ceva placut. Si mi-am dat seama ca nu imi mai amintesc nimic. Tot ce imi amintesc este ce m-am fortat sa nu uit prin gravurile repetate aplicate clonei tale. Nu mai exista nimic altceva. Si desi nu imi amintesc, stiu sigur, simt sigur, ca a existat.

In incercarea mea de a crea un model mintal ca protectie, am sacrificat amintirile bune. Energia necesara gravurii a fost poate coroziva sau poate ca s-a hranit cu amintirile bune.

Tot ce mi-am lasat in minte este o deformare. Amintirile pe care le am nu sunt reale. De fiecare data cand iti amintesti ceva, nu iti amintesti continutul original ci iti amintesti o amintire a originalului, o copie care are parti schimbate de care constientul nu stie nici macar ca exista. Si constiinta ta este fortata sa retraiasca aceasta copie infidela, in care partile "noi" au fost schimbate si preschimbate de atatea ori incat nimic din original nu va mai exista la un moment dat. Aceste "parti noi" sunt "inspirate" de modelul nou al mintii tale, de fricile tale, de gaurile negre ale gandirii, de disonantele cognitive pe care nu le-ai explorat, etc. Asta m-a facut sa ma intreb, cat din ce imi amintesc, este cu adevarat real.

Dar...mai importat, cat din ce am gravat pe pielea ei, imi spune despre trecut, cu adevarat.

Am decis sa o eliberez. Atata timp i-am carat cadavrul viu dupa mine, fara sa imi dau seama ca imi fac singur rau. Am cautat sa ma eliberez ignorand lanturile pe care le car dupa mine.

Am decis sa cobor in locul adanc unde o tineam prizoniera.

Pasesc usor printre copaci si umiditatea apei devine din ce in mai puternica, in timp ce briza lacului ma inconjoara mai puternic cu fiecare pas ce ma aproprie de lac. Copacii devin din ce in ce mai umezi si micile trosnituri ale crengilor calcate radiaza sub picioarele mele in noapte insa abia le aud. Noaptea e atat de .....densa, intunericul e atat de ....plin, incat se simte ca si cum daca ma opresc din miscare, linistea ma v-a devora si voi inceta sa exist. Incep sa vad lumina lunii reflectata in undele lacului. In timp ce calc pe digul vechi, fiecare scandura de lemn scartaie usor si zgomotul este absorbit de lac. Cu cat avansez mai mult toate sunetele sunt absorbite si linistea devine apasatoare. Ceata este plimbata pe suprafata lacului de catre valurile adanci. Nu pot sa imi dau seama daca este frig sau cald, tot ce simt este umiditatea lacului si tot ce aud...este liniste. Ajung la sfarsitul digului si stand pe vine o privesc. Privesc aceasta deformitate creata de-a lungul anilor. O privesc cum ma priveste cu un ochi printre zale, asteptandu-si iar soarta cu care am fortat-o sa se obisnuiasca de-e lungul anilor. Ma gandesc cu groaza ca e posibil ca ce privesc sa fie o deformare totala a realitatii. O incurcatura de amintiri si sentimente, legate una de alta prin durere. Un amestec ireal. Am hranit-o fortat cu atata energie de-a lungul timpului si ne-am torturat pe amandoi. Am creat fara sa stiu, un egregore, a carui influenta mi-a influentat si inveninat in mod soptit toata existenta. Ma ridic si o imping cu totata forta spre bordura. Si desi pun toata forta, abia reusesc sa o misc. Energiile vechi tind sa aibe o..stagnare proprie si cu cat mai multa energie am investit in ele, cu atat mai greu este sa le mut din loc. In sfarsit este pe margine si cu ultima impingere se prabuseste in lac, zgomotul prabusirii este absorbit de apa uitarii atat de eficint incat daca nu as fi constient de alegerea asta, as fi uitat. Se scufunda usor. creand bolboci si apa in jurul ei se involbura cu fiecare parte a ei pe care o atinge. Incet, prea incet. Prea tarziu. Insa gata. In timp ce se scufunda in adancuri este timpul pentru ultimul pas. Iau pironul ruginit cu care am tintuit ultima zala a lantului de dig, il imping cu greu inspre directii diferite si, dupa ce a inceput sa fie mai usor de miscat, apuc capatul de lant si il smulg din dig. Ii dau drumul si ma uit cum e inghitit nehalit de apa. Ma uit la pironul ruginit din mana mea drepta, ii simt grosimea si imi dau seama ca lantul abia a lasat o urma in el. Il admir pentru cat de solid este si ma gandesc ca este mult prea puternic pentru a nu fi util. Apoi il arunc in apa. Nu vreau sa fac aceasi greseala. Nu a fost prima scufundare, si nu va fi ultima. Imediat cum pironul se scufunda si suprafata apei se reface, incepe ploaia. Si picaturile se inmultesc.

Ai avut dreptate.

Am uitat cum esti tu ca om. Cum esti, sau cum erai mai bine zis. Cu tot ce am ramas este o idee falsa, si deci, nu pot sa zic ca te mai cunosc deloc. Te-ai schimbat de atunci, sau sper ca te-ai schimbat. Imi dau seama ca daca te-as intalni acum, nu te-as mai cunoaste deloc. Partea noua a ta nu o cunosc iar partea veche s-a deteriorat probabil atat de mult de-a lungul anilor incat e probabil complet falsa.

Am tinut clona captiva ca o protectie pentru viitor. Ca o lectie de invatat, iar si iar. Sau, poate ca am tinut-o pentru a nu fi complet singur. Fara ea, sunt doar eu, si nimeni altcineva, nici macar o veche durere cu care sa ma ranesc intr-un mod melancolic, atunci cand o vizitez, fugind de singuratate. Insa, singuraratea e povara mea. Nu mai trebuie tu, sau vre-o reprezentare a ta, oricat de falsa ar fi ea, sa o poarte.

Nu imi pare rau ca am creat un model mintal al unei parti de-a ta. Imi pare rau ca l-am hranit cu cealalta parte a ta.