Camera Sufletului

Cu cuvintele scrise cu aceasta penita imbibata in soare tai prin straturile mintii. Cu fiecare linie ce se unduieste in cuvant pe foaie, penita, ca un scalpel, sfasie si taie direct spre inauntrul meu. Cuvant dupa cuvant, strat dupa strat, ochii tai ghideaza scalpelul. Mai intai tai usor foaia, apoi pielea, apoi, fara oprire sfasii prin carne si os, minte si intuneric pana cand, ai ajuns, in camera sufletului.

Liniste, si intuneric, insa cu ochii inchisi, penita imbibata in soare o vei purta ca un lampadar antic catre centrul meu. Cand vei vedea un  arbore imobil si ruginit emotional vei stii ca ai ajuns. Un arbore uscat, cu ramurile intinse in toate directiile ca niste maini intinse la cer, cerand cu disperare, in rugaciune, un  raspuns. Un arbore fara frunze, gri, a carui culoare s-a pierdut fara soare. Nu exista nici o adiere de vant, caci, la cat de uscat e, ramurile-I ruginite ar cadea ca niste vreascuri gata de foc. Tulpina ii este adanc inradacinata intr-un petic de pamant, si el, uscat. Acest rotund petic este inconjurat de mare, o mare adanca si grea. Rece, grea si fara de miscare. Acest petic de pamant, c ear trebui sa hraneasca arborele, acum are rolul unei fortarete ce il separa de apa, imbatranindul inainte de vreme. Totul este intr-o lipsa de miscare incat tu, care te uiti cu ajutorul unei licariri fade de soare, vezi totul ca pe o poza, ca si cum timpul sta in loc, si nimic nu murmura, nimic nu susura si totul este imobil.

Dar daca te-as vedea, linistea mea ar rezona cu linistea ta. Si ramurile mele ar penetra linistea, mi-ar crapa pieptul si mugurii rupandu-mi pielea s-ar intinde spre tine, si atingandu-ti ramurile ar fi scanteia care ar readuce totul la viata. Si as auzi iar pasarile si as putea sa respir. Si am sta imbratisati si muti si in tacerea noastra, arborele meu se va adapa din apa ta si toata apa mea va fi pentru tine. Si in ochii tai voi vedea propria mea inmugurire si in bratele mele te vei odihni, pana cand vei fi gata sa zbori. Si intr-o dimineata, dupa un drum in noapte, in masinuta noastra mica si ciudatica, voi deschide fermoarul cortului si voi simti, in sfarsit soarele. Voi avea ochii inchisi si voi simti cu toata-mi fiinta, caldura soarelui, pe fata mea. Pe ochii mei, pe obrajii mei, pe buzele mele, incalzindu-mi si corpul, si mintea si sufletul. Si imi rupe camasa si voi primi soarele in pieptul meu, in strafundul adancului, voi lasa lumina sa intre in colturile cele mai adanci si voi lasa totul sa se incalzeasca si sa topeasca oboseala, aseptarea, singuratatea, frigul si linistea.

Doamne, cat de dor mi-a fost de soare.

Si vom chichoti, vom rade, noi, doar noi, noi 2, ca doi pitici, nebuni, ce se ascund de lume, ce au descoperit ceea ce toti sunt prea orbi sa vada. Vom rade noi de retele sociale pline de oameni muti, de subiecte mici, de poze cu matze, de liste, de oameni minusculi, de amintiri, de greseli si de nimicurile ce impiedica  aceasta lume fortzand-o in loc. Vom rade de trecut, si nici prin gand nu ne va trece sa ne gandim la viitor. Si vom simti…iubire.

Si gandurile ce usuca, si noptile ce racesc focul sufletului si singuratatea ce forteaza nebunia vor fi doar o amintire, si ca toate amintirile, imbibat in present, le voi uita.

Ce este iubirea? Imi voi aduce aminte aceasta intrebare, printre picaturile calde ale ploii tale de saruturi.

“Ce este iubirea? Stii….obisnuiam sa ma intreb asta in noptile lungi in care foram si taiam in propria mea sanatate mintala pana cand ajungeam sa ma conving singur ca iubirea nu poate exista.”

Ce este iubirea? Voi rade si imi voi raspunde singur…..

“Iubirea este acel fenomen pe care nu il poti explica cand nu il simti. Iar atunci cand il simti….nici prin gand nu iti trece sa ii cauti o explicatie. O simti. Si gata.”

Ne vom reincarca bateriile si timpul va trece si noi vom intineri, vom inmuguri si nu imi va mai fi frica de noape. Nici nu ma voi mai intoarce la ea ca un sclav dependent de durere ce s-a obisnui sa iubeasca durerea pentru ca asta e tot ce simte. Insa noaptea va veni, si cand va veni, ne vom adanci in pasiune, voi sta in poala ta si voi vedea luna in ochii tai, te voi saruta si vom arde in focul pasiunii. Caci noaptea va capata cu totul un alt sens, va fi foc si pasiune. Si nu ne va mai fi frica de noapte, si o vom cauta, si o vom iubi, si ii vom stinge toata goliciunea in foc.

Ca doua baterii , ne vom infrupta unul din altul, ne vom reincarca  goliciunea si vom deveni iar inmuguritori si plini. Si in acel moment, in timpul fara de sfarsit al universului, pentru noi 2, doar pentru noi 2, timpul va sta pe loc. Ne vom fi cunoscut pentru ca totul sa se opreasca si totul sa renasca.

Si dupa ce ne-am intregit, ne vom privi in ochi si vom vedea ca suntem cu totul altfel. Ca suntem cu totul diferiti de acele personae care la un  moment dat, s-au privit pentru prima oara. Si vuietul viitorului ne va suna in urechi. Si planurile mult uitate ne vor face cu ochiul. Si viitorul meu ma va atrage inspre vest. Si viitorul tau te va atrage inspre est. Caci un moment in timp, cand totul sta pe loc, este doar un moment intr-un sir de amintiri. Si te voi privi in ochi, si iti voi simti setea de viitor. Si iti voi zambi, si in acel moment te voi privi cu ochi noi. Te voi privi pentru prima data pe tine, asa cum esti tu, acum. Voi simti in mana mea, mana femeii, tu, puternica, plina, fericita…..si ma voi simti cel mai norocos si recunoscator ca tu, pentru un moment, ai fost, a mea.

Si pregatindu-ma sa-ti las mana, pregatind sa simt cum prezentul devine trecut ma strafulgera un gand.

“Vrei sa-mi fi mireasa?”