Takrim lil 7ilm (Hommage à un rêve)

In the middle of the clear night, I could only hear the sound of the sea.
Opening my eyes I could see black nothingness that I invited so courteously inside, celebrating the new found peace.
I came on the beach that night to clear my head, to find solace and to talk to the silence, but I found you.
You, my dream, my answer.
I held you in my arms and I felt all the pain that you held inside, chained to your soul, your pain embracing and recognizing my pain. And I felt as I found again a long lost wandering part of my soul.
After walking alone so many roads, after living so many lives, after all the pain, I held you in my arms and I knew right then and there that we met again.
Lone traveler.
Lost seeker.
In our embrace we stopped time.
In your embrace, the night, the sea, the sand and the whispering wind was eternal.
I felt that I finally reached the end of my journey, I felt like I was seeking without knowing what, but the search was finally over when I found you.
Tired of all the lives I have spent searching, I sat down on your legs, on the sand, and while you gently caressed my head, I watched the moon, while listening to the sea that left thousands of furrows in the night,
My tired endless soul recognized the fellow seeker in you, felt the familiarity in your endless soul, and my human heart turned it into love.
I did not know why I met you again, my fellow seeker, my teacher, after all these years, and my heart deceived me into thinking that it is the end of the road, into believing that you are my last lesson, my last answer searched by my wary soul.

The heart is deceitful above all things.

I saw that you were, as me, far from the end of the road, but I closed my eyes and chose you as my path, and as the end of my search.
I chose you, I built up a throne for you, I gave you my power, my wisdom, my knowledge, and tried my best to make you whole.
My Queen...
I saw your limits yet I walked over them blindly.
And you saw my hurt...
And you caressing my pain was all I needed to deceive both of us..

And the river of time passed around us, as we embraced, in this pause from our eternal search.
All you had to do is fight.
Care.
Really try.
But you got caught up in your web of limits and chose to drift away into passivity.
You chose not to believe in yourself, while I believed in you more than yourself.
You made me feel like I was not worth fighting for when I gave you all of my weapons and you just focused on your limits,
I looked in your eyes, hurt, and i asked you WHY?

And you looked in my eyes, and smiled, kept the silence and continued to caress my head....
Because you knew,,,
You knew that this was my lesson, this was a lesson that I had to learn.
And in your arms I finally understood.
I felt worthless, but it was not about me.
It was never about me, it was about you.
About you choosing not to fight.
About your weakness.
It s about me, wasting my power, trying to lift weakness, building up thrones.
Instead of sitting on my throne.
It s about my foolishness when I feel like I am not worth it.
Weakness falls when it is offered a place along side power.
Weakness falls cos it is weak, not cos power is not worth standing along for.
But my power is foolish, It does not understand that yet.
And feels miserable when fragile castles fall.

Hurt and tired, I asked you WHY again...
Why people cause pain and then just leave, leaving me to carry it?
I looked to the sky
People are weak
People don t care
People are afraid
But I am not, so why do I have to pay the price of carrying the pain caused by those who left me behind?
And I understood another lesson....
Strength has a horrible price.
The price of power must be paid with pain and humility, by dealing with the karma of the lesser.
And I finally understood.
How other treat me is their karma,
And how I react, is mine.

I looked at you...
I held you in my arms and you felt all my hurt, all my pain...
And you tried to soothe the pain.
And I felt for the first time in my life, someone trying to dissolve the immensity of pain inside me.
But it was too much, I have walked too many paths of pain in front of you.
You got lost....
You tried....
And now it was my turn to embrace you with silence...

And I understood why I have met you again...
Fellow seeker...
Unconditional Teacher..

To teach me the most valuable lessons of this cycle
And through the whirlwind of nothingness, I found you, and I thought it was a pause from learning, but In your arms you thought me the most valued of my lessons, through love, and caring.
And for the first time in life someone showed me that lessons can be thought not only through pain, but also embraced in loving arms.

You fear that you are useless, but you don t understand the immensity and importance of the meeting of you.
Meeting you, which felt like a pause, a stoppage in my road of pain, was what I needed to rest my old soul, so that I can find the courage to carry on with my road.

I am forever in gratitude towards you.
Thank you for your lessons, for your everything.

You re a dream, my queen, and I shall hold you in my mind and heart as the sweetest of my dreams.
You will never understand how useful you were to my existence in this life.

To my fellow seeker,
To my pause from pain,
To my dream...

Until we meet again, remember
There are no limits
Only the choice to act like limits exist

To Balsem

Inca

Ce invatator fanastic sunt, muncesc ca un sclav, imi simt corpul cum devine subred sub presiunea pe care o exercit singur asupra mea, uit de familie, de prieteni, uit de mine, uit de tot, fac tot posibilul sa nu mai existe nimic in afara de munca ca apoi cand imi dau liber, sa ma simt pierdut, sa simt ca ceva lipseste. acum imi dau seama ca fug de mine ,de problemele mele, ma afund in munca si incerc sa ma ingrop in ea, adanc, destul de adanc cat sa nu ma ajunga frica, si cand in sfarsit ma prinde, ma prabusesc asupra greutatii ei, si corpul se prabuseste treptat in ritm cu ea si simt cum nimicul ma cuprinde.
simt cum urlu in mine si nimeni nu ma poate ajuta, pentru ca am renuntat la familie si la prieteni si tot ce am sunt cei patru pereti.
Am muncit ca o fiara si am inghitit atata, ca sa vad cum in 2 zile totul se prabuseste in fata mea.
Si raman sa ma intreb, intrebarea eterna: care este invatatura?
o simt constant dandu mi tarcoale, o aud in fiecare picatura de aer liber.
Care este invatatura?
care este lectia?
stiu sigur ca trebuie sa o invat dar nu stiu care este.
il urasc pentru ca vrea ce vreau si eu, insa el are.
si incep sa ma intreb daca ma lupt cu el pentru a distruge nedreptatea sau doar pentru ca vreau sa ii iau eu locul.
Incep usor usor sa cred ca problema nu este el, ci faptul ca nu sunt destul de puternic sa trec peste, sa ma detasez, sa imi inchid cercul mintii.
oare ar fi mai bine cu adevarat cu un alt invatator?
sau ii voi sapa groapa doar pentru ca este in fata mea?
Simt cum firea mi se schimba si perverteste, cum adopt netrebnicii in personalitate incercand sa ma adaptez, si se pare ca fara sa vreau ma adaptez noroiului devenind noroi.
tu nu ma ajuti deloc, draga mea, sa iti dea Dumnezeu sanatate ca vrei, dar nu ma salvezi, si pentru a nu iti distruge tie mintea ard in mine energia putin ramasa.
si nu mai merita.....de prea mult timp.

Care este lectia?
caci incep sa cred ca nu e sa ma adaptez, ci sa ma pastrez,
dar daca ma pastrez, duc un razboi nesfarsit.

sunt singur
sunt SINGUR
SUNT SINGUR!!!
o tzip mie si tremur, o tip mie si imi raspund singur intr-un cerc al fricii.
dar care e lectia?

Lectia e ca nu sunt singur.
Lectia este ca a fi singur nu este o slabiciune, este o putere.
Lectia este a imi dea seama cand sa zic nu
Lectia este sa imi dau seama cand sa trec mai departe
Lectia este ca sunt singur si asta imi este puterea, nu slabiciunea.

Nu vreau sa ma pierd, imi e frica, dar lectia este sa invat sa traiesc cu frica.
Inca cred ca puterea imi sta in singuratate.

Primavara sufletului

E vara afara insa imi simt primavara in suflet, simt cum tot universul inmugureste prin venele mele si devin tot un arbore de speranta. Simt cum adie vantul printre gandurile mele, printre sperantele mele ce se unduie lin pe ritmul noilor idei.
Este timpul sa iti zambesc.
Este timpul sa iti vorbesc, sa iti spun ca te iert, sa te iau in brate si sa simt cum te pierzi in caldura sufletului meu.
Si stiu ca ma auzi fara sa scot nici un sunet, imi auzi fiecare particica de suspin inainte chiar ca gandul sa se infiripe in mine insa trebuie sa iti vorbesc, sa iti scriu, caci doar asa pot sa ma aud pe mine vorbindu-ti.
Te aud cum razi cand ceilalti vorbesc atat de stresat despre importanta pe care ei cred ca o are viata, te vad cum dansezi in jurul meu incercand sa imi distragi atentia cand ma vezi ca ma inec in nori.
Modul in care vad ei lumea nu e si modul tau, si te iubesc pentru asta, te ador pentru acea sinceritate usturatoare si sfasietoare pe care o ai cand ma privesti in ochi si imi spui ca va fi bine.
Desigur ca am fugit de tine!
Tu esti nebunul frumos care ma ia de mana si imi spune sa inchid ochii, sa am incredere in el si pur si simplu sa alerg, pentru ca oricum ar fi, voi ajunge acolo. Tu esti nebunul care imi spune ca totul este posibil, in orice moment, si, uitandu-te cu ochi mari la mine imi repeti sperios ca daca nu imi place ceva, scopul pentru care sunt in viata este ca pot sa schimb orice nu imi place.
Dar e primavara iar, si imi voi lua zborul cu aripile ale caror schelet sunt crengile osificate ale sperantei. Speranta ca voi fi destul de puternic sa te ascult. Speranta ca voi fi destul de nebun cat sa te cred. Speranta ca tu, mai mult ca oricine, ai destul de multa intelepciune cat sa imi ghidezi pasii catre drumul pe care amandoi il simtim.
Simt cum totul este un etern inceput, si parca nu mai simt nevoia sa ma ma grabesc, poate ca incep sa cred ca inceputul este binecuvantarea revarsata ca alinare peste regretele trecutului, parca exista doar inceputul iar inceputul este cantecul de leagan ce adoarme pe nesimtite dihaniile urlatoare ale trecutului.

Jurnalul Fricii, pt 2

Da, mi-am inceput viata sexuala tarziu, sau as putea sa zic foarte tarziu, si imi e frica de faptul ca uneori ma cred cand imi spun singur ca am pierdut timpul. Si acum, ca rezultat, o parte din mine tipa la mine sa recuperez.
Da, in loc sa ma fut cu prima ocazie si sa ma arunc, am asteptat pe cineva care sa conteze destul de mult pentru mine incat sa fiu eu ok cu asta. Si imi e frica ca nu ma iubesc destul de mult incat sa imi respect decizia. Si imi e frica ca voi pierde lupta si voi considera decizia ca o slabiciune, exact invers de ceea ce e de fapt.
Da, nu am avut mult timp puterea sa lovesc cu pumnul in masa si sa imi iau viata in maini, si imi e frica ca mi-am irosit viata din cauza asta. Iar o parte din mintea mea tipa constant la mine, in disperare ca fiecare secunda in care nu fac nimic, e o secunda irosita. iar asta degenereaza in anxietate si nervozitate si depresie.
Da, nu am avut puterea, sau poate nu m-am iubit destul de mult incat sa ma ascult cu ce vreau sa fac in viata mea, incat ajunsesem la un moment sa ma cred si sa cred ca parintii mei ma cred un ratat. Si imi era atat de frica sa fiu ok cu mine si sa imi deschid inima in fata propriei mele familii, incat am preferat sa cred asta, nefondat, decat sa imi infrunt frica.
Da, am 29 de ani si imi e frica de faptul ca sunt momente cand incep sa imi cred vocea in capul meu care imi spune ca sunt un ratat, ca nu am facut nimic cu viata mea.
Da, imi e frica, sunt ingrozit de faptul ca nu voi reusi sa devin acea versiune care pot sa fiu.
Da, imi e frica sa fiu descoperit, sa fiu citit, de fapt, sunt ingrozit de a fi observat, citit si descoperit, pentru ca imi e frica sa am sensibilitatea in vazul lumii, libera, cu posibilitatea de a fi ranit. Si, pentru a ma apara, citesc, descopar si intru fortat in mintea oamenilor gandindu-ma ca cea mai buna defensiva e ofensiva.
Da, imi e frica sa intru in vorba cu anumite femei, pentru ca imi vine in cap gandul ca nu as putea fi placut sau ca nu as avea nimic interesant de zis. Si imi e frica de faptul ca s-ar putea sa mai dureze mult pana cand imi dau seama ca asta e o chestie reflectata de mintea mea asupra mea, si nu e adevarul.
Se pare ca imi e frica sa ma gandesc ca as putea sa traiesc fara o plasa de siguranta pentru ca imi e frica sa constientizez ca sunt capabil sa fiu propria mea plasa. Sunt ingrozit de a imi demonstra ca eu sunt resursa mea.
Imi e frica sa imi ating potentialul maxim si asa ca ma limitez cu diferite frici, cu diferite moduri de autosantajare, cu diferite moduri de destabilizare psihica si peste toate planeaza frica incredibila ca toate astea m-au nascut pe mine si nu invers.
Imi e frica de experiente noi, imi e frica de ESEC in calatoria mea. dar nu pot sa scap de frica asta, daca nu plec.
Imi e frica de oameni noi, pentru ca ma consider neinteresant, si imi e frica ca nu pot sa scap de frica asta.
Cel mai mult, imi e frica sa ies din zona mea de confort pentru ca imi e frica de esec si de reactia la esec a celor ce imi sunt dragi.
Si din cauza tuturor acestor frici, uit sa imi traiesc viata.
Da, imi e frica ca TU, oricine altcineva decat EU, vei citi cuvintele astea si vei merge pe sufletul meu dezgolit, si voi fi descoperit in fata ta si voi si slab, si gol si atat de usor de ranit.

Dar...stai.
Asta e si motivul pentru care scriu asta.
Te INVIT sa ma citesti si sa calci pe sufletul meu deschis.
Te invit pentru ca vreau sa STRIVESC frica asta de a fi vulnerabil.

Am crezut c-am auzit iar marea

Am crezut c-aud chiar marea
Din stelele argintii
Din luna ce-mi surade
Prin norii fumurii

Crezui c-aud iar marea
Si vocea ta cea lina,
Deschisei iara geamul
Caci dorul imi suspina

Crezui c-aud iar marea
Si fata ta senina
Cu miile de zambete
In minte-mi revenira

Crezui c-aud iar marea
Dar vantul era poate
Venind grabit s-aduca
Un vuiet lung de moarte

Si tu si marea, draga,
Un gand mi-ati mai ramas
Si bantui asta lume
Pentru un bun ramas

Caci tu esti vie,
Iar eu sunt rece
Si oasele ma dor
Sub greutatea
Blestemei Popilor

Care e rostul?

Care e rostul să te fac să mă placi,
dacă la sfârșit.
când în sfârșit mă placi,
eu nu mă mai plac pe mine?

Și care e rostul să te ascult,
dacă ascultându-te
eu nu m-ascult pe mine?

De ce să plec urechea la vorbele străine
ce-mi sunt prea reci, când prea puțin
vor mai conta, când voi uita de tine?

De ce să caut, și să sper ca lângă tine
îmi voi gasi pacea ce nu știu a o căuta în mine?
De ce naiv renunț la mine
Spre a mă ofili orbește-n tine?

O minte, și o viața am
și sângele ce-mi curge-n vene
nu îl voi scurge pe altarul tău,
nu îl voi mânji cu anateme

Nu imi voi îngropa cadavrul
în normalitatea ta
nu-mi voi sădi răsadul
în mintea altcuiva

Nu te urăsc, nu îmi mai pasă
Nu vreau să te mai cred Aleasă
Nu vreau sa fiu altarul tau
Nici jertfă nici călău

Nebunul am fost eu
când am gândit ca poate
voi fi iubit pentru ce-s eu
Întreg, nu în bucate

Și prost am fost, și prea credul
De am crezut ideea
Că pot fi inteles complet
De ce-a născut Femeia.

Iubirea de sine

Domnisoara Carmen mi-a sugerat sa imi iau o oglinda si sa incep sa ma iubesc.
Si deja m-am gandit la solutii!
Deja mi-am imaginat cum o sa stau in fata oglinzii la o sesiune strasnica de iubire cu mana si fix cand imi dau drumu, sa ma uit fix, adanc in ochii mei si sa imi fac cu ochiul, trag un zambet si imi spun "Asta-i pentru tine!"
Sau, sa ma uit in proces, si cu limba in coltul gurii sa imi soptesc senzual "Iti place...iti plaaaaaaaace nebun mic ce esti"
Ma gandesc totusi ca acum ca m-am tuns si nu mai am parul lung, iubirea de sine nu mai e atat de eficienta, inainte as fi putut in timp ce ma iubeam, sa ma trag de singur de par alternat cu palme peste fund!
Oricum, cu par lung sau nu, ma gandesc ca pot cu siguranta sa imi fac declaratii de iubire oricand in oglinda, atata timp cat sunt sincer cu mine si imi transmit mesaje clare si la obiect, de exemplu "Ce bine ti-am tras-o!"
Am inteles ca totul se face cu pasi mici, deci, cred ca trebuie sa incep cu lubrifiant?

Oricum, suna complicat treaba asta cu iubirea de sine in oglinda, dar, dezvoltarea cere sacrificii!