Un singur drept

Un singur drept am, sa ma bucur de fericirea ta.

Ma autoflagelez cu biciul amintirilor, si fiecare lovitura, pe care mi-o administrez singur, cu buna stiinta, o simt ca o placere, pentru ca am simturile atat de confuze, incat probabil, ca am inceput sa simt din durere, placere. Si cu fiecare lovitura, sentimentul incert de placere se perpetueaza, dar dispare rapid. Si stiu, stiu cu fiecare lovitura, stiu ca desi ma mint, este si se va continua cu o durere sfasietoare. In cel mai bun caz, cu o amortire.

Ma foiesc, ma intorc, strang din dinti, transpirat, tremur, te caut prin pat. Incerc sa ma lupt cu toti demonii , imi spun ca e tarziu, respir, imi repet, va fi bine, zambesc.

Si o iau de la capat.

Incerc sa imi impun faptul ca eu am vrut asta, incerc sa ma conving ca este ceea ce simt ca vreau. Ma simt singur, simt ca ma inec singur, sub greutatea mainii mele, si nu inteleg de ce. Nu mai stiu exact ce se intampla.

Sunt strivit intre piatra si durere. Piatra imi spune fii barbat insa durerea este tot ceea ce imi aminteste de mine, partea pe care inca n-am uciso in cruciada de extinctie a slabiciunii. Nu vreau sa ma sterg, nu vreau sa te sterg, nu vreau sa strivesc sub piatra ultima farama de umanitate.

Este ce vreau eu. Imi amintesc. Eu vreau asta.

Si atunci de ce imi bate inima atat de repede?

De ce imi simt fluxul gandurilor dizolvandu-se sub biciul lor?

Stau in genunchi, sleit de puteri, acoperit de transpiratie rece, inima mi se zbate in piept ca o captiva ce isi simte libertatea doar la un zid de carne distanta, stau intre ei doi, si le simt cearta, le aud strigatele si ii rog continuu sa moara. Macar unul dintre ei. Unul ma striveste cu piatra iar celalalt ma arde dizolvandu-ma cu slabiciunea.

Daca imi pierd mintea, pierd tot.

Inca nu stiu daca sunt ok sa pierd tot, pentru a imi pastra mintea.