Acea mica minciuna numita liberul arbitru

Si e incredibil cum ma poti duce de pe crestele de munti in cele mai adanci rape si apoi, brusc iar in cer si ma las purtat caci nu mai am control.

Iar voina de a ma impotrivi se pare ca m-a parasit de mult.
Cu mine ramane doar speranta oarba ca ma vei lasa sa plutesc cat mai mult in cer inainte de a ma prabusi..

Scrisoarea care nu a mai apucat sa fie trimisa

Zambind, imi amintesc de vremurile cand trimiteam si primeam scrisori de la fete. Eram atat de  mic, atat naiv, atat de sincer si atat de visator.

Acum, cand singurul lucru care s-a schimbat cu adevarat este partea cu "mic", zambesc cand vad ca ma surprinde dorul de a scrie iar o scrisoare....de data asta tie.

Vreau sa iti scriu, vreau sa imi simti emotiile, vreau sa imi citesti gandurile, in stilul meu, in inflexiunile mainii ce tremura sub gandul mult prea apasator, in tremuratul ce rezoneaza cu buzele ce murmura usor tot ce mana, submisiva, iti asterne pe foaie, aratand totul, dar in acelasi timp, sperand ca ceva va ramane ascuns. In vocea mea nu vei avea incredere, in ochii mei cu atat mai putin, iar mainile mele nu pot fi sincere in preajma ta decat daca sunt ocupate cu scrisul, asa ca poate...

Dar ce as putea sa iti scriu? ce as putea eu sa iti spun ce deja nu stii, ce deja nu ai auzit prin altfel de vorbe, prin alta gura...

Da, stiu, esti independenta, esti puternica, esti inteligenta si nimeni nu iti spune tie ce sa faci..
Asa, si?
O sa iti spun oricum ce sa faci, o sa iti scriu, sa ma crezi atunci cand iti spun ca..

Privindu-te, iti simt sensibilitatea si profunzimea in care simt ca ma andancesc si ma pierd total, asa cum numai in frumuste pot sa ma pierd, sa ma dizolv, sa uit de mine, si privind cu ochii mari, total dezarmat, sa ma intreb cum, dupa ani de rani cicatrizate, si prin unele ce inca sangereaza, totusi iti pot simti mireasma puritatii, a sensibilitatii.
Auzindu-ti vocea, caut prin mii de cuvinte, acele cuvinte, pe care le scapi, care ma reduc total la tacere..
Si ma refer la acele cuvinte de tandrete ce ma fac sa tac, sa raman cu gura deschisa si sa ascult...ca poate poate, dar neah...esti mult prea controlata, nu?
Oare cum as putea sa iti explic mai bine cum atunci cand inchid ochii, imi amintesc cum simteam stropii de ploaie pe fata si tot ce simteam era mangaierea stropilor si atingerea ta....despre care am tot vrut sa iti vorbesc..prin trandafiri.
Dar nici macar trandafirii nu ar putea sa iti explice exact cum e atingerea ta, caci asta ar insemna ca un trandafir sa te faca sa zambesti la o simpla atingere, sa simti cum toata fiinta iti amuteste..
Si cum ar putea sa iti explice un trandafir cum saruti cand eu, cu greu imi gasesc cuvintele?
Si abia acum imi dau seama ca imi ating buzele cand iti scriu...
da...si zambesc

Ma pierd...
Ma pierd in saruturile tale
Ma pierd in atingerea ta
Ma pierd in parfumul tau

Atat de mult incat simt ca doar langa tine ma pot regasi.

Dar ce stiu eu...sunt doar un copil. Nu?

Iar tu esti mult prea neincrezatoare sa crezi macar un cuvant.
Insa, Domnisoara, am prea putine de pierdut cand batalia a fost deja pierduta, ca sa imi mai pese daca, tu, crezi sau nu.
Dar ce frumos ar fi..

Cu drag si cu un zambet tremurat....

Cristi

Uitare, pt 2.

Am soarele care ma imbratiseaza dimineata pana ma incalzeste,

Am vantul care ma indruma spre casa, mergand alaturi de mine,

Am luna ce ma saruta in fiecare seara,

Am marea care ma asteapta noapte de noapte, suspinand cu fiecare val,

Iar eu, tot ce trebuie eu sa fac, este sa imi amintesc ca doar de…..ele trebuie sa imi fie dor

Insa fiintei mele, se pare, ii e dor de tine…

Dandu-mi de inteles ca starea efemera de fericire nu o voi mai putea gasi in tot restul universului, ci doar in tine, tu, care cu un singur zambet, o presari in adancul meu.

Si incep usor sa inteleg ca inima se incapataneaza in a se lasa cuprinsa  de dorul unor zambete, unor priviri, unor ganduri, unor amintiri, unor buze si atingeri mult prea delicate.

Cautand zadarnic un substitut, imi dau seama ca imbratisarile soarelui nu imi vor umple golul lasat de lipsa unei singure imbratisari de a ta. Mii de imbratisari ale soarelui nu imi vor fi de ajuns pentru a uita o singura mangaiere.

Imi simt buzele cum freamata, soptind-mi infometate ca si-au gasit echilibrul dansand in ritmul catifelat al buzelor tale, imi simt zambetul cum imi cuprinde intreaga fiinta atunci cand te tin de mana, si curgand, imi ghidez intunericul prin conturul cicatrizat al durerii tale.

Te aseman cu un trandafir a carui coroana de spini s-a nascut din necesitatea de a proteja petalele mult prea delicate, insa acei spini nu pot ascunde aroma catifelata si nici rosul salbatic al petalelor tale, acestea ademenind pe multi, sunt sigur..

Luna imi trimite in continuare ale ei sarutari lungi, insa eu, visator si distant, ii raspund din priviri ca nu de ale ei saruturi imi este dor. Si simt cum parca totul in jur se estompeaza, iar fericirea ma asurzeste la zgomotul absurd al lumii. Aud cum linistea incepe sa isi gaseasca timid un loc...

Redusa la tacere de un sarut al buzelor tale, marea ma priveste muta si intreg universul se estompeaza, iar luna, zambindu-mi , vegheaza asupra viselor mele in timp ce eu…..

Zambesc..

Visez..

Si intepandu-ma in spinii tai, imi simt dorul petalele tale..

Uitare

Am soarele care ma imbratiseaza dimineata pana ma incalzeste,

Am vantul care ma indruma spre casa, mergand alaturi de mine,

Am luna ce ma saruta in fiecare seara,

Am marea care ma asteapta noapte de noapte, suspinand cu fiecare val,

Iar eu, tot ce trebuie eu sa fac, este sa imi amintesc ca doar de…..ele trebuie sa imi fie dor.

Vibratia frumusetii

Sunt foarte putine filmele cu care rezonez cu adevarat la cel mai adanc nivel. Vorbesc de acel tip de filme a caror vibratie este in sincron cu vibratia apei mele interioare, pe care eu o numesc echilibrul sufletului.

"Angel-a", din 2005, scris de Luc Besson

Ar fi o totala nedreptate sa incerc a-i descrie frumusetea si puritatea filmului prin cuvinte. Sunt mult prea multe de invatat din acest film, asta e doar una din ele:

Mi-a reamintit cat de usor pot uita de simpla frumusete a vietii in timp ce ma las macinat de regrete si griji, mi-a reamintit ca pur si simplu sa ma relaxes si sa respir, si mi-a reamintit ca cel putin pentru o secunda macar, sa imi reamintesc ca traiesc. Sa privesc in jur. Sa fiu sincer cu mine. Sa zambesc. Sa pun putin pauza in ritmul accelerat al vietii si pur si simplu sa ma bucur de faptul ca traiesc. Cel mai pretios lucru la acest film este faptul ca datorita lui mi-am reamintit o veche si foarte firava amintire de cand eram mic. Stiu ca veneam de la bunica, eram cu sora mea si mergeam spre casa. Si stiu ca mi-am lasat capul pe spate in timp ce mergeam si am inceput sa privesc copacii, sa admir cum lumina cade spre mine prin frunzele care adiau in vant. Si pur si simplu nu mi-am mai putut dezlipi privirea de la acea frumusete atat de simpla insa atat de ….nu stiu, pur si simplu imi umpluse sufletul frumusetea si calmitatea naturii. Stiu sigur ca la un moment dat am indreptat capul catre sora mea si i-am spus ca se vede foarte frumos cum se misca frunzele copacilor si, cu voce tare, mi-am promis ca o sa o mai admir pe viitor.

Unul din putinele filme la care ma uitam la cat mai are disperat ca mai are atat de putin.

“Crave”, din 2012, scris de Robert Lawton si Charles de Lauzirika

Sunt foarte rare acele tipuri de filme care reusesc sa-mi penetreze zidul aparentelor, sa treaca prin el ca o adiere de vant, soptind direct inconstientului, facandu-ma sa ma simt gol, reducandu-ma la un copil cu ochii mari si gura cascata, asteptand cu fiecare rasuflare urmatoarea secventa. Este unul din putinele filme, poate chiar singurul, in care personajul principal este atat de asemanator mie (pana la un anumit punct in film), si privind acest film m-am simtit ca si cum as privi una din variantele vietii mele. Privind cum gandurile mele, actiunile mele, sperantele mele, grijile mele si regretele mele sunt traite chiar in fata mea a fost o experienta extrem de interesanta. Intotdeauna am crezut ca din cauza ca nu am mai intalnit pe nimeni ca mine, este foarte posibil sa fiu singurul care vibreaza in acest ritm, insa acest film m-a facut sa ma intreb daca personajul principal a fost pur si simplu fictiune si s-a potrivit cu mine sau daca a pornit de la un exemplu real. Varianta ca a pornit de la un exemplu real ma fascineaza si inspaimanta in acelasi timp. Varianta in care personajul este totala fictiune ma face sa ma intreb cum ar fi daca m-as intalni cu scriitorii si le-as spune parerea mea despre film.

“The Sunset Limited”, din 2011, scris de Cormac McCarthy

Poate doar mie mi s-a intamplat. Sa traiesc cu anumite idei in cap pentru ani intregi, sa le fortific cu argumente si apoi, din senin, sa vad un film care le expune intr-un mod superb si cu care sa simt ca rezonez intr-un mod atat de sincronizat incat sa gandesc ca daca mi-as fi scris ideile acum mult timp, nu ar fi fost un text foarte diferit de scenariul acelui film. Este incredibil cat de mult am simtit ca rezonez cu White, cu gandirea si intrebarile lui referitor la religie, simtind la un moment dat ca eram alaturi de el, cautand raspunsurile atat de mult cautate in vorbele lui Black.

 “+1”, din 2013, scris de Dennis Iliadis

Intotdeauna m-am intrebat cum ar fi sa ma intalnesc cu mine (clona sau oricare alta varianta) si cum ar decurge aceasta intalnire. Filmul a ilustrat, cu ajutorul lui Allison, aceasta posibilitate intr-un mod chiar superb.

“Cashback”, din 2006, scris de Sean Ellis

Este genul de film pe care nu l-as fi apreciat poate la fel de mult daca l-as fi vazut in orice alta perioada a vietii, insa circumstantele din film au coincis aproape perfect cu cele pe care le aveam cand l-am vazut. Filmul perfect la momentul perfect.

Si cred ca stiu deja cu ce film urmeaza sa rezonez, ce film va coincide cu parti din gandirea mea: “Her” din 2013.

Idei vechi

Imi ciufulesc putin parul, imi inchid 3 nasturi la camasa si imi pun si ochelarii.

Ridic spranceana, ma surprind singur….chiar imi pasa de ochii mei?...neah, pur si simplu imi sta mai bine asa. Azi sunt indragostit.

Ii aud usor pasii dinspre bucatarie.

Dau play la melodie si in timp ce ma chinui sa intru in papuci iau gentil trandafirul, pe care i l-am oferit ieri, si ma indrept spre usa de la bucatarie. Pasesc usor si trag cu coada ochiului la cat de bine arata fata de care sunt indragostit, asa….pur si simplu cum sta langa geamul putin deschis. Ascund la spate trandafirul cu mana stanga si ajung usor in spatele ei. Zambind, ii trec usor mana dreapta pe sira spinarii, de jos in sus si o vad cum se arcuieste usor sub miscarea mainii mele, aducand putin cate putin umerii goi spre mine. O sarut usor pe gat si ii ofer iar trandafirul. Si stiu ca zambeste…

Incepem sa ne unduim lin pe melodie, ii mangai bratele, sanii si ii umplu gatul de sarutari mici si dulci. Refrenul ne gaseste lipiti unul de celalalt si ii soptesc usor pe ritm:

“Candva, poate candva

Adresa ta, va fi pe usa mea

Vant sau ploi

Mereu vom fi in doi

15 sute noi de zile amandoi”

Si nu stiu daca i s-a facut pielea de gaina de la mangaierile mele, de la soapte sau de la geamul deschis, dar chiar nu imi pasa.

Se intoarce cu fata spre mine si ii cuprind chipul cu mainile mele.

“te iubesc babe..”

Zambeste..

Ii sarut buzele reci, imi plimb usor limba pe crestaturile ei fine, ii sarut usor buza de jos cu buzele mele fierbinti si apoi o musc usor si lung incercand sa mentin prizionera aceasta noua amintire..

O privesc in ochi si zambind ii spun “Domnisoara mea cu buze reci”

Zambeste si imi spune “Domnul meu cu ochi blanzi”

M-am indragostit de zambetul ei si il cunosc destul de bine incat sa imi dau seama ca zambetui ei de acum ascunde tristete.

“Baby ce ai? De ce esti trista?”

“pentru azi…”

Oftez, o iau de mana si ne asezam la masa, o privesc in ochi si ii mangai palmele cu degetul mare.

“Baby, babe…te rog, stai linistita, crede-ma, o sa fie bine, o sa fac eu sa fie bine, ok? Babe…crede-ma, esti atat de puternica, tu nu vezi asta, dar o vad eu, am stiut asta din prima clipa cand te-am vazut, tu nu o crezi, e ok, de asta sunt aici, sa o cred eu pentru amandoi”

Ochii ei dulci si mari coboara incet…zambetul i s-a risipit si vad cum ii tremura buzele…

“Daca ai vedea ce vad eu in tine, daca te-ai vedea cu ochii mei….iti jur, baby…ai fi atat de linistita, pentru ca ai vedea cat de frumoasa, cat de inteligenta si cat de mult potential ai…”

“O sa fie bine, ok?”

Ii zdruncin putin mainile

“Hei! Uita te la mine! O sa fie bine! Ok? Sunt aici pentru tine, sa ma asigur ca totul o sa-ti fie bine”

Spunand aceste cuvinte imi amintesc gandul care mi-a inghetat sangele in vene de atatea ori.

Cu o privire rusinata, cu aceeasi privire pe care o am cand ii spun de cate o idee ciudata de-a mea...“Auzi..am o idee de ceva timp…e…cam ciudata, dar..mno, doar ma stii”

Ridica spranceana si cu o privire intrebatoare asteapta sa spun

“Ok, oricat de ciudat ar suna asta, simt ca nu am rolul principal in viata mea..”

Ma priveste total nedumerita, incercand sa inteleaga cum de am sarit de la un subiect la altul..“huh?”

Incepand sa gesticulez..”da, uite, adica…in viata mea, intotdeauna i-am ajutat pe cei din jurul meu, ai vazut, eu sunt genul supportive, ii ascult pe cei din jur, eu sunt cel care le ridica stima de sine, eu sunt cel care cupleaza oamenii, am un rol in dezvoltarea lor, si la un moment dat, ma simt ca si cum sunt uitat, si toata lumea se duce in fata si eu raman sa ii spun altcuiva cat de mult potential are. Si nu stiu, asa sunt eu, simt ca asta e rolul meu, simt ca si daca as vrea sa fiu altfel, nu as putea.”

Imi spune aproape soptit “Um..”

Dar o intrerup inainte sa poata continua“Nu, stai, uite, incep sa ma gandesc ca eu, de fapt, nu traiesc, eu sunt ca un “supportive role”, incep sa ma gandes ca ma comport ca si cum as fi creat de cineva cu anumit scop, si sunt blestemat sa imi repet scopul pana cand ajung in sfarsit sa-mi ajut creatorul”

Isi da putin capul in spate si ridicand mainile de pe masa imi spune “ok…asta e interesant, cum adica nu traiesti?”

Iar eu continui rapid “Nu ca nu traiesc, ci nu sunt real. Incep sa cred ca eu sunt doar imaginatia cuiva, cred ca sunt un gand al cuiva, o idee folosita cu un anumit scop, si exist doar pentru acel scop. Iar acel scop, este sa imi ajut creatorul. Si am stat si m-am gandit, nu sunt eu creatorul, sau, ma rog, unul din creatori, pentru ca nu ar fi logic sa fiu eu creator, sa am doar un singur scop si acela sa fie repetitiv. Si ma gandesc cateodata, poate nu sunt doar eu ireal, daca toata lumea este ireala?”

Ma intreaba sovaitor..“Daca ar fi un singur creator, crezi ca ar fi cu adevar constient ca inconstient a populat lumea cu ideile proprii?”

“Pai, asta ma gandeam si eu, daca suntem toti doar niste idei cu scopuri precise alese de un creator care la randul lui se intreaba de ce toata lumea ii pare atat de ….straina, banala si repetitiva? Daca nici macar creatorul nu este constient ca este creatorul si isi traieste existenta crezand ca este normal sa ii inteleaga pe toti cei din jurul lui si toate ideile oamenilor sa i se para familiare?”

Isi fereste privirea si retragandu-si mainile pe langa corp, ma intreaba “Si daca ar fi asa….cine ar fi creatorul tau? Si daca toata lumea ar fi numai idei, care oricum apartin unui singur creator care ar trai printre idei, de ce alege totusi sa le personifice?”

Un fior rece ma cuprinde…

Simt cum incep usor sa tremor si ii caut privirea, care acum simt cum se transforma in mila.

Ma uit la ea si o intreb cu vocea aproape stinsa “Eu…sunt….real?”

Incepe sa ma priveasca fix si adanc in ochi si simt cu imi citeste si imi anticipeaza fiecare gand inainte sa apuc eu sa-l nasc.

Ma simt ca si cum pamantul imi fuge de sub picioare si ametesc, incep sa strang blatul mesei in timp ce nu imi pot lua ochii de la ea.

Se lasa usor pe spatarul scaunului si muscandu si buzele, imi spune “A fost poate o nebunie sa te gandesc ca mai mult decat un simplu sir de idei pe care voiam sa le aud in continuu. Ar fi insa o nedreptate sa ma urasti…ar fi o nedreptate sa urasti pe cineva care te-a creat pentru a combate o singuratate atat de apasatoare. Am vrut sa nu mai fiu singura, te-am creat pe tine, si doar tie ti-am dat mai mult decat doar niste idei…si pentru ca m-am indragostit de tine ti-am dat si constiinta. Ar fi o nedreptate sa ma urasti, cand iti spun toate aceste adevaruri tocmai pentru ca te iubesc…Si da, sunt o egoista si da ma simt atat de singura…Chiar ma poti ura pentru asta?”

Nu ma mai intreb cum a putut stii ca o pot ura…dar nici nu stiu de fapt ce simt acum..poate ca daca ea spune ca e ura, asa o fi. Stiu doar ca tremur.

“doar mie…..doar mie….” Repet cuvintele ei in timp ce atat de multe in capul meu incep sa aiba sens acum.

Intrerupandu-mi singur sirul de ganduri, o intreb“Cum i-ai creat pe restul?”

“Am ales 12 ganduri complexe, le-am fortificat pana au devenit personalitati, toate diferite intre ele insa diferite si de esenta gandirii mele, apoi le-am spart in sute de idei, si din fiecare idee am creat primii oameni, apoi i-am lasat sa se amestece…pana au devenit cu totii asa cum ii stii acum. Repetitivi….familiari….cu parti asemanatoare dar totusi unici."
Face o scurta pauza, apoi strangand pumnii imi spune "Dar pe tine, dragul meu…pe tine te-am creat din propria mea esenta”

O singura intrebare se mai contureaza acum in ceata din capul meu, si aceasta intrebare cade de pe buzele mele pe un ton atat de glacial incat chiar in timp ce o rostesc imi pare atat de straina de mine “Dar tu, iubito, de unde stii ca nu esti la randul tau doar o idee?”

Deschid ochii, transpirata, avand in minte cuvintele lui “tu - doar o idee”.

Imi dau parul de pe fata, “Futu-i…iar o sa am o zi in care nu o sa ma pot concentra la nimic. Fix azi trebuia sa te visez?”. Ridic putin capul, adormita, ametita, si pipai noptiera. Apuc telecomanda de la combina si dau drumul la cd.

Incepe muzica si cu ochii inchisi fredonez obosita…

“Astept..Astept…Astept…

Sa gasesc in prag..

Tot ce imi doresc…

Un lucru stiu….

Un lucru as vrea….

Sa te gasesc…

La usa mea…”