Simt o mireasma efemera..

Simt o mireasma efemera..

Simt o aroma imbietoare...

Simt un parfum dulce impins usor catre mine de adierea gandurilor tale..

Simt un miros apasator de slabiciune...

Iti simt aroma pregnanta de un dulce mult prea greu a putrefactiei inimii si a mintii

Simt mirosul descompunerii cadavrului unui ideal

Simt cum iti este afectata iar ratiunea, vad cum te pierzi, cum te indepartezi cu totul, vad cum mintea, inima si sufletul ti se sudeaza invelite intr–o minciuna imbietoare pentru care, oarba, esti atat de dispusa sa renunti la dreptul tau divin de alege.

Draga mea, te-ai imbolnavit, iar….de sentimente.

Cum as putea sa te dispretuiesc?

Cum as putea sa te cert?

Nu.

Privesc doar intristat, cu profunda amaraciune la aceste lanturi cu care, cu zambetul pe buze, iti pedepsesti inima si mintea, privesc cum singura, caci slabiciunea este o povara individuala, te vei lasa iar ingropata sub minciunile cu care singura te hranesti..

Le vad in ochii tai, in zambetul tau, le simt in imbratisarea si in suspinul fin pe care tu nu il  percepi inca, le simt in toata fiinta ta.

.. speranta, dorinta, iubirea…singuratatea

…..si iti prevestesc tristete, regrete si lacrimi

Vad ce se ascunde sub zambetul amar si ochii visatori.

Vad cum te agati de fiecare particica buna, incercand cu disperare sa ignori faptul ca de fiecare particica de placere se tin cu ghearele insangerate cate 10 parti de amaraciune. Caci, de fiecare mica speranta ce salasluieste in sufletul tau nutrind implinirea, se agata cate 10 regrete ce asteapta sa o infunde in dezolare.

Cum as putea sa nu te citesc?

Cum as putea sa zic acestea daca in tine nu as vedea pur si simplu oglindirea intunericului slabiciunii mele?

Aceeasi speranta, aceleasi regrete le regasesc si le resimt in tine, in vorbele tale, in privirea ta, in acel zambet rece cu care incerci sa ascunzi inevitabila nastere a regretelor.

Ma tem ca atunci cand avem ca ultim camarad acel perfid supravietuitor, speranta, deja am cedat toata puterea asupra liberului arbitru, moralitatii si respectului de sine.

Ajungem sa apucam cu toata forta speranta de mana si inchizand ochii o lasam sa ne poarte prin intunecatul somn al ratiunii. Si cu fiecare treapta de care trecem, in timp ce ne taram in genunchi, in timp ce ne infigem unghiile mai adanc in mana sperantei ce pare din ce in ce mai efemera, mai transparenta si mai imateriala, realizam la un moment dat ca infigem unghiile in propriile maini. Si singurul gand ce ne bantuie mintea in acele momente este ca speranta ne-a parasit de mult, ca noi suntem singuri, in timp ce coboram din ce in ce mai adanc in somnul ratiunii. Un fior de transpiratie rece simtit ca o lama de cutit se prelinge pe sirea spinarii, fiecare fir de par se ridica iar noi tinem ochii inchisi, din ce in ce mai stranse pleoapele, pana doare. Si ne concentram pe durere in timp ce cu fiecare treapta ne justificam singuri zdrobirea viselor, respectului de sine, a moralitatatii, a eticii…
Ne inchinam la acelasi idol distant, insa fiecare dintre noi in templul personal al singuratatii. La fel ca si tine, m-am tarat in genunchi ca sa fiu cat mai aproape de el, lasand in urma o dara neagra si vascoasa de regrete. Doar ca idolul meu nu poate disparea. Icoana mea este o idee, un ideal a carui realitate, o idee creata dupa un om care a murit de foarte mult timp incat incep sa ma intreb daca a existat cu adevarat. Un om poate fi ucis, insa o idee nu poate cu adevarat sa moara decat daca ucizi mintea care o hraneste. 
Idealul la care ma rog in genunchi emana o mireasma dulce, imbietoare care imi mangaie simturile dandu-mi puterea sa ma mint in continuare. Insa, eu sunt constient de faptul ca aceasta mireasma este data de mirul fin al sperantelor in care cufund continuu cadavrul pietrificat al amintirilor trecute, al regretelor vechi, al regretelor noi ce asteapta sa se nasca si sa contureze buzele, parul, pielea si sanii idealului. Insa, eu ca multi dintre oameni, refuz sa simt mucegaiul oportunitatilor pierdute, al iubirii moarte si ma concentrez asupra noilor sperante, noilor vise, ce curg din mine ca un mir, mirul in care scufund trecutul, idealizand, idolatrizand, sperand, visand.
Ne rugam la acel sicriu pe care noi il percepem ca avand mireasma firava si fina a sperantei. Atat de orbi, in loc sa ne lasam pe noi insine sa percepem mirosul intepator al descompunerii unui cadavru, decaderea, putrezirea vointei.

Asta e dragostea.

Asta e slabiciunea.

Este dreptul tau sa suferi, insa este blestemul tau sa suferi singura.

Dar ce stiu eu?
De ce te aseman eu pe tine cu mine? Poate ma insel, poate tu nu esti ca mine. Poate tu esti straina cu adevarat la astfel de suferinta, poate tu nu te minti. Poate ca tu, de fapt, nu mi te asemeni in suferinta insa eu aleg sa cred asta pentru a hrani in mine speranta ca templul meu nu este cu adevarat solitar. Poate tu nu vei suferi. Poate dragostea ta este cu adevarat impartasita.

Poate..