Dupa doi ani de singuratate crunta si dupa ce am stat in propria inchisoare, imbibat in cele mai adanci depresii pe care le-am putut indura si suporta, depresii la care la inceput m-as supus singur si apoi mi-am dat seama ca nu mai pot inchide poarta.
da, dupa 2 ani eram total insetat de iubire si afectiune, eram, sunt de fapt, cred insetat de "just a little of that human touch".
si am intalnit-o pe ea, la fel de sensibila, la fel de insetata, la fel de plina de durere, i-am simtit nevoia de a nu mai fi singura, rezonand cu nevoia mea.
am vorbit, si am simtit mai puternic decat mine ca tot ce vreau este sa fie fericita, sa o tin in brate si sa ii spun "va fi bine....eu inteleg", si asta e tot ce voiam la schimb. si era mult mai mult de atat. era exact ca mine, eram acelasi aluat.
si rezonam....mai mult decat cu oricine altcineva.
mi s-au udat buzele cu apa dupa ce am ratacit 2 ani in desert, doar ca sa mi se spuna de catre altcineva ca....nu o sa mearga.
pentru ca, nu este "in marele plan".
si am decis ca nu conteaza.
am decis ca ce este scris in marele plan, referitor la mine, va fi scris cu mana mea.
am intalnit-o si am fost cuprins de o forta a iubirii instant, mai puternica decat mine.
am intalnit-o si in decursul a catorva ore am simtit cum mintea si inima mea au fost deturnate cu forta de catre o putere mai mare decat mine. de catre iubirea suprema.
iubirea in care nu iti pasa cine e, iubirea in care nu te intereseaza trecutul persoanei, in care poti trece peste orice.
si am decis ca sa pastrez sentimentul asta si sa fac tot posibilul sa mentin relatia vie.
am decis ca nu voi lasa lucrurile sa se termine asa cum vrea "marele plan".
si.....vazand ca nu voi renunta de buna voie, ce mi-a fost dat, mi-a fost luat.
toate florile ce incepura sa creasca, au fost smulse din suflet cand, asa cum am fost invadat cu forta de iubire, inima mintea si sufletul mi-au fost deturnate iar si am simtit cum imi este stearsa iubirea, cu forta din minte si inima, fara ca eu sa opresc asta.
si mi-am dat seama, am simtit cum usor usor, tot ce mi-a fost dat, mi se ia.
si am inceput sa ma lupt cu mine, cu mintea mea si cu inima mea.
sa ma fortez sa simt in continuare.
insa apa cu care mi-au fost udate buzele in arsita cautarii, s-a transformat in otet.
in incercarea mea de a comunica cu ea, in incercarea mea de a lupta cu aceasta defrisare involuntara a sentimentelor, am incercat sa explic in cuvinte ce nu prea inteleg nici eu.
cum poti explica "simt ca imi este furata iubirea din suflet"?
si ea, nu m-a crezut si lasandu-se prada aberatiilor din mintea ei, a crezut ca strigatul meu de ajutor este o mare minciuna, sa acopere altceva. s-a simtit mintita, tradata....
si eu am inteles-o.
daca as fi fost in locul ei, as fi simtit si reactionat la fel, sau poate mai rau.
insa ea nu m-a inteles. insa, sunt mult prea obisnuit cu asta, si tot ce am simtit a fost cum vreau sa o iau in brate pentru suferinta ce va urma sa o simta.
stii, chiar aveam nevoie de asta.
si chiar am incercat.
m-am simtit ca un caine, in lesa.
un caine pe care il tii flamand si apoi ii arati mancarea lui preferata pe care a vrut-o toata viata lui.
stiind foarte bine ca el stie, uitandu-se la ea, ca isi da seama ca e prima data cand vede mancarea care este perfecta pentru el.
si ce faci?
il tii in lesa, si ii pui mancarea doar putin mai departe de cat de departe poate ajunge el.
si il vezi cum se pune in genunchi, incercand sa atinga de la distanta, desi si-a jurat ca nu va mai incerca sa atinga ceva ce stie ca e la distanta.
si il vezi, cum, stiind ca e genul de mancare pe care nu a incecat-o niciodata, alege sa creada ca nu ii pasa.
si il vezi, cum, te-a vazut ca ai scot mancarea din gunoi, nu ii pasa, va decide ca mancarea va fi sfanta pentru el, va fi doar a lui si o va trata ca pe o comoara.
si ii spui ca tot ce trebuie este sa astepte putin....putin mai mult decat stii ca este posibil.
si in timp ce asteapta, ii anulezi foamea.
si il vezi cum se uita la mancare, stiind ca o vrea, stiind ca rationalizeaza ca nu are nici un motiv sa nu o mai vrea, desi simte ca nu mai simte foamea.
si apoi...dupa ce stii ca nu o mai poate manca...ii spui "e ok, o poti avea acum".
e un joc murdar.
si prostesc.
presupun ca este o pedeapsa.
desigur, daca teoria mea, atunci aceste notiuni, aceste sentimente sunt total inutile in marele plan. caci, privind de sus, nu conteaza ce simt pionii cand faci o mutare.
pionii au vointa?
si daca da, te doare pe tine fix in pula.
mi se spune ca asa a trebuit sa fie....nu m-a ajuta asta.
totul in mine tipa pentru gasirea unui motiv.
da, poate ca privind de sus se vede clar....insa eu sunt aici jos.
gata.
am renuntat.
oricum asta e ce vroiai.
nu exista nimic mai dulce decat pervertirea inocentei si distrugerea sistematica a vointei de a lupta.
si acum le ai pe amandoua.
e un joc murdar.
ale carui reguli nu le inteleg. si asta stii foarte bine.
tocmai acum cand lucrurile, dupa 2 ani, incepeau in sfarsit sa mearga bine si vedeam lumina rasaritului dupa o noapte mult prea lunga si rece.
inchid ochii si vad ce nu pot vedea.
vad cum ingenunchez.
mai intai cu piciorul drept.
este ceata in jurul meu si fiecare miscare pe care o fac se aude in echou.
pun scutul din mana dreapta jos si il las sa isi ingroape greutatea metalica in nisip.
il vad cum straluceste in apa limpede de o palma.
si apoi imi deschid usor scutul pentru piept si umeri, sunt stranse atat de tare incat zvacnesc de pe corpul meu.
da, imi umflu pieptul cu aerul umed si ma intind pe spate in apa. este oarecum....linistitor. si ridic mana dreapta in care tin steguletul alb.
ce este important in viata asta pentru mine?
iubirea si cunoasterea.
banii nu mai conteaza de mult.
familia?
este frumos sa stiu ca sunt iubit de oameni care nu ma inteleg.
dar asta nu imi ajunge, pentru ca stii ca tot ce vreau este sa simt ca apartin in bratele cuiva si.....
da. ai castigat.
am renuntat.
