Acum, cand singurul lucru care s-a schimbat cu adevarat este partea cu "mic", zambesc cand vad ca ma surprinde dorul de a scrie iar o scrisoare....de data asta tie.
Vreau sa iti scriu, vreau sa imi simti emotiile, vreau sa imi citesti gandurile, in stilul meu, in inflexiunile mainii ce tremura sub gandul mult prea apasator, in tremuratul ce rezoneaza cu buzele ce murmura usor tot ce mana, submisiva, iti asterne pe foaie, aratand totul, dar in acelasi timp, sperand ca ceva va ramane ascuns. In vocea mea nu vei avea incredere, in ochii mei cu atat mai putin, iar mainile mele nu pot fi sincere in preajma ta decat daca sunt ocupate cu scrisul, asa ca poate...
Dar ce as putea sa iti scriu? ce as putea eu sa iti spun ce deja nu stii, ce deja nu ai auzit prin altfel de vorbe, prin alta gura...
Da, stiu, esti independenta, esti puternica, esti inteligenta si nimeni nu iti spune tie ce sa faci..
Asa, si?
O sa iti spun oricum ce sa faci, o sa iti scriu, sa ma crezi atunci cand iti spun ca..
Privindu-te, iti simt sensibilitatea si profunzimea in care simt ca ma andancesc si ma pierd total, asa cum numai in frumuste pot sa ma pierd, sa ma dizolv, sa uit de mine, si privind cu ochii mari, total dezarmat, sa ma intreb cum, dupa ani de rani cicatrizate, si prin unele ce inca sangereaza, totusi iti pot simti mireasma puritatii, a sensibilitatii.
Auzindu-ti vocea, caut prin mii de cuvinte, acele cuvinte, pe care le scapi, care ma reduc total la tacere..
Si ma refer la acele cuvinte de tandrete ce ma fac sa tac, sa raman cu gura deschisa si sa ascult...ca poate poate, dar neah...esti mult prea controlata, nu?
Oare cum as putea sa iti explic mai bine cum atunci cand inchid ochii, imi amintesc cum simteam stropii de ploaie pe fata si tot ce simteam era mangaierea stropilor si atingerea ta....despre care am tot vrut sa iti vorbesc..prin trandafiri.
Dar nici macar trandafirii nu ar putea sa iti explice exact cum e atingerea ta, caci asta ar insemna ca un trandafir sa te faca sa zambesti la o simpla atingere, sa simti cum toata fiinta iti amuteste..
Si cum ar putea sa iti explice un trandafir cum saruti cand eu, cu greu imi gasesc cuvintele?
Si abia acum imi dau seama ca imi ating buzele cand iti scriu...
da...si zambesc
Ma pierd...
Ma pierd in saruturile tale
Ma pierd in atingerea ta
Ma pierd in parfumul tau
Atat de mult incat simt ca doar langa tine ma pot regasi.
Dar ce stiu eu...sunt doar un copil. Nu?
Iar tu esti mult prea neincrezatoare sa crezi macar un cuvant.
Insa, Domnisoara, am prea putine de pierdut cand batalia a fost deja pierduta, ca sa imi mai pese daca, tu, crezi sau nu.
Dar ce frumos ar fi..
Cu drag si cu un zambet tremurat....
Cristi
